„Așa am crescut, sensibil, ca o rană vie.” George Enescu a spus-o, iar grafologul la care a mers pentru a-i interpreta semnătura nu a făcut decât să confirme: „jupuit de viu”. Și atunci Enescu a răspuns: „Nimic nu mă poate descrie mai bine decât aceste trei cuvinte”. Esența unui film, surprinsă și prinsă într-un titlu care a devenit deja notoriu: Enescu, jupuit de viu.
Este un film care face paradigmă aparte de majoritatea producției românești. Regizorul Toma Enache l-a dedicat, într-un gest recuperator, îndelung așteptat – mai bine de jumătate de secol –, geniului muzicii românești. Un film cu ramificații profunde („Nadir latent! Poetul ridică însumarea / De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi…”), viscontian elegant, cu o excepțională știință a compoziției cadrului, o distribuție fără cusur și cu respect firesc pentru istorie, pe care se cade să îl apreciem tocmai pentru că rar îl mai întâlnim practicat în vreun demers cultural. Cred că aici ar fi locul să notăm, să amintim și să reamintim că acest film, care într-un timp foarte scurt a făcut carieră internațională, este o producție independentă, participarea statului român fiind de 0 (zero) lei. Într-un interviu acordat lui Ovidiu Șimonca pentru al doilea număr al revistei Festivalului Internațional „George Enescu” 2023, Toma Enache spunea că încasările provenite de la anteriorul său film – Între chin și amin – au constituit baza financiară pentru demararea producției, la care s-au adăugat susținerea celor doi producători executivi, Martha Maria Mocanu și Elena Enache, parteneri și sponsori. Este al treilea film de lung metraj al său, după Nu sunt faimos, dar sunt aromân (2013) – o drama romantică, despre călătoria pe care o face regizorul Toni Caramușat, pentru a descoperi adevărul despre originea neamului său – și Între chin și amin (2019) – un film despre ororile Fenomenului Pitești și, cum spune regizorul, poate „nu întâmplător personajul principal era un muzician, un compozitor care cânta la contrabas.” Am făcut această scurtă trecere în revistă, pentru că, în contextul în care meandrele derizoriului acaparează interesul unei pletore de artiști ultracontemporani (din toate domeniile), preocuparea lui Toma Enache pentru teme majore e remarcabilă.
Enescu, jupuit de viu ar fi un film biografic, de n-ar fi cu mult mai mult, un edificiu cinematografic alcătuit din planuri întrepătrunse, revelatoare psihologic, social, artistic… Enescu, jupuit de viu ar fi un film biografic, de n-ar fi o adevărată călătorie inițiatică. Cu baghetă de magician, nu doar cu bagheta dirijorului, Enescu „trezește muzica sufletelor noastre” – așa cum spunea Regina Maria – nu doar muzica în sufletele noastre. Pentru că a trăit incandescent spre a crea strălucitor.
Am văzut filmul de Sfântul Andrei, la Ateneul Român. Excelentă ideea regizorului de a invita spectatorii în spații destinate muzicii, augmentând astfel impactul emoțional… și al imaginii protagonistului. Asemănarea actorului Mircea Dragoman cu Enescu este uimitoare. Priviți, vă rog, statuia compozitorului, aflată la intersecția străzii George Enescu cu bulevardul Magheru! A fost realizată de Constantin Baraschi (1902–1966), a fost donată municipalității de familia sculptorului și dezvelită cu ocazia deschiderii oficiale a Festivalului „George Enescu” din 2013. Ce spuneți?! Un rol magistral condus, în care s-au întâlnit intuiția regizorului cu talentul actorului și cu iubirea vibrantă pentru muzică. Există, pe tot parcursul filmului, un anume ritm, amplu, maiestuos. Pe drumul de la Botoșani la Viena și Paris, de la primele îndrumări primite de la părinți și de la Niculae Chioru, lăutarul, la studiile de compoziție cu Eduard Caudella, apoi cu marii profesori ai celor două capitale europene…
Povestea cinematografică ni-l face cunoscut la vârsta de 16 ani, în concertul de debut parizian, în calitate de compozitor al Poemei Române. Ani mai târziu, la pian, în fața Reginei Maria și a prințesei Cantacuzino. În prim-plan, profilul lui privind-o pe Maruca – unul dintre cadrele de neșters din acest film… Maria Rosetti-Tescanu. Prințesa Maruca Cantacuzino. Erou civilizator sau dulce otravă? Ce rol și-a ales în povestea Enescu? Angelic? Distructiv? Autodistructiv? Maruca, Theodora Sandu, în relație cu Enescu, trăiește și ea, ecorșeu în oglindă. Iar acum, o scurtă paranteză: aș fi putut trece detașat peste episodul Maruca – Nae Ionescu, l-aș fi putut considera absolut necesar în economia poveștii, dar atât… Doar dacă nu s-ar fi „întâmplat” ca jocul lui Pavel Ulici să-mi aducă în memorie „personajul” Nae Ionescu din Jurnalul lui Mihail Sebastian.
Pe Manuela Hărăbor am cunoscut-o la Festivalul de film de la Costinești, în 1987, cred, când venise cu echipa filmului Pădureanca. Ne plimbam în grup pe faleză, iar câțiva pași în fața noastră, cu alt grup, Manuela Hărăbor. Purta o rochie lungă, în dungi alb-negru… „Pășește ca o regină!” – l-am auzit spunând pe Dinu Săraru. Iată că, peste atâția ani, Manuela Hărăbor și-a jucat deplin rolul.
E greu, foarte greu să nu vorbești despre fiecare personaj în parte. Dar… Constantin Codrescu, Cezara Dafinescu, Filip Ristovski (prințul Mihail Cantacuzino), Adrian Titieni (Bernard Gavoty), Cristian Șofron (critical Janor), Corneliu Jipa (profesorul Gedalge) și toți ceilalți care au dat viață acelei epoci merită un cuvânt de recunoștință din partea noastră. Și Kira Hagi, în rolul fiicei Marucăi, Alice! Un rol episodic, dar care îi demonstrează forța. Aproape fără cuvinte, știe să domine și să creeze tensiune.
La excelența filmului scris și regizat de Toma Enache, un aport esențial îl are Roberto Stan, directorul de fotografie, care valorizează cu mare finețe interioarele, dă contur costumelor originale (costume designer: Stefano Nicolao) și strălucire bijuteriilor rafinate (consultant accesorii: Iulia Gorneanu). Scenografia este semnată de Cătălin Bocîrnea și poate fi definită printr-un singur cuvânt: autenticitate. Roberto Stan gândește compoziția fiecărui cadru, nu lasă nimic la voia întâmplării și face ca lumina să devină personaj. Vulgaritatea nu atinge scenele de amor sau nuditatea prezente cu firesc în poveste, ele au parfumul… picturilor de gen.
La International Sound & Film Music Festival (Croația), Enescu, jupuit de viu a câștigat Marele Premiu la categoria „Cea mai bună muzică originală de film”. Pe coloana sonoră a filmului am ascultat Enescu, dar și muzica originală a tânărului compozitor Sebastian Androne-Nakanishi, în interpretarea Orchestrei Naționale a Franței, condusă de Cristian Măcelaru, și de Orchestra Națională Radio, sub bagheta lui Horia Andreescu.
Multe, foarte multe alte premii internaționale a cucerit filmul inspirat de Memoriile Marucăi Cantacuzino și de Amintirile lui George Enescu. Nu le pot cita aici pe toate, așa că mai amintesc doar: premiul pentru Best Directing, la Athens International Monthly Art Film Festival, Cel mai bun film, la Festivalul Rome Prisma Film Awards, Premiul Outstanding Achievement in Filmmaking, la ARPA International Film Awards, Los Angeles și Premio Cultura, în cadrul evenimentului cultural „Leoni, Gattopardi di Sicilia”, găzduit la Palazzo Donà dalle Rose, Veneția.
*
„În timpul Primului Război Mondial am fost obligat să suport evenimente la care nu contribuisem cu nimic. Nu mi-am servit țara decât cu armele mele – pana, vioara și bagheta. Aceste arme pașnice erau foarte disproporționate în raport cu întinderea și grozăvia războiului. Aveau, oare, o valoare de propagandă? Iată o întrebare la care nu aș putea răspunde.” (Fragment din volumul Amintirile lui George Enescu/Les Souvenirs de Georges Enesco, de Bernard Gavoty, ediția a III-a, București, Editura Curtea Veche, 2023).
