”Eroul Zburlitei” de Lică Barbu

37
”Soarele”, desen de Lică Barbu
”Soarele”, desen de Lică Barbu

logo lumea lui licutaDe câte ori citim o carte sau vizionăm un film cu eroi care luptă pentru dreptate, cu eroi care înving răul şi schimbă lumea în bine, cu oameni care descoperă ştiinţa naturii şi inventează lucruri fantastice, ne alinăm gândurile din copilărie când, noi băieţii, născoceam fapte eroice pentru a le impresiona pe fete, iar fetele inventau jocuri captivante, nu că le-ar fi plăcut lor, ci ca să păcălească băieţii în reguli nescrise decât în curcubeul dragostei.

Dacă întâmplările inocente din copilărie ar fi păstrate ca lecţii de viaţă, lumea ar înţelege că în Univers nu mai există nicio planetă care are iubire şi ar păstra planeta Pământ ca pe unicul dar al vieţii.  

Ne-am născut în visul unui Timp purtat de coloşii Luminii, în visul dorului de noi, în visul Universului pregătit de a zămisli fiinţele iubirii. Să ne păstrăm planeta în iubirea Universului, cum altfel decât păstrând în noi cristalinul chiotului de copil cu năzuinţe mari de a fi eroul vieţii lui.

Fără tăgăduială, suntem eroii acestui Univers, dar ne pierdem acel eroism copilăresc în minciună, invidie, ipocrizie şi egoism, lăsând cutia Pandorei să ne domine viaţa. Dacă, mereu e un „dacă”, am păstra eroismul dragostei din copilărie, Pandora nici nu ar exista. Nici măcar în legende.

Greşit se merge pe ideea că dacă avem „mură-n gură”, la ce ne mai trebuie cultură. Lipsa acesteia conduce Omul într-un final şters neştiind, bietul de el, că este eroul acestei lumi.

Întoarcerea la inocenţă va simplifica viaţa pe care o tot distrugem conştienţi. Iubirea din poveşti este oaza în care ne-am regăsi fericirea, liniştea şi zâmbetul spontan.

Şi dacă tot mă dau filosof, ia să vă spun o poveste simplă cu doi eroi ai dragostei:

De dimineaţǎ, când soarele era de-o suliţǎ micǎ pe cer, mǎ cheamǎ tata afarǎ. Era dezbrǎcat pânǎ la brâu şi stǎtea pe un scaun cu spǎtar cu spatele la soare.

– Ia-ţi un scaun şi scoate pijamaua! Sǎ te prindǎ ultravioletele, m-a invitat el la întâlnirea cu soarele.

Mi-a plǎcut invitaţia, plus cǎ eram şi curios cum să mǎ prindă turavioletele. Mi-am dat jos pijamalele şi am rǎmas în chiloţei.

– Dau jos şi chiloţeii, tatǎ? Vreau sǎ mǎ prindǎ peste tot turavioletele.

– Nu. Doar bluziţa. Turavioletele nu s-au inventat, aşa cǎ ne mulţumim cu ultravioletele. Hai, treci pe scaun cu spatele la soare şi lasǎ-l sǎ te îmbrǎţişeze!

M-am aşezat şi dupǎ câteva clipe am simţit un fior cald ce mǎ cǎuta, mǎ învǎluia, stropi de luminǎ intrau în mine, prindeam puteri. Nu mai eram pe scaun. Cǎlǎtoream cu o razǎ ultravioletǎ peste toatǎ lumea. Pielea mea vibra pe undele razelor şi emana pufuleţi cu steluţe. Ce minunat! Ştia el tata de ce m-a chemat. Sǎ mǎ bucur înlǎnţuit cu tata Soarele.

Sǎ-l primesc din plin prin plǎmânii mei oferiţi lui drept loc de explozie de fericire. În corp picura rouǎ de energie solarǎ. Eram al Lui.

Magia ar fi continuat, dar o muscǎ obraznicǎ îmi dǎdea târcoale. Se tot aşeza pe umǎrul meu. Eu o goneam cu palma. Ea, nimic. M-a cuprins teama. Dacǎ stǎtea prea mult pe umǎr, voi avea o patǎ ca la Ahile. Un loc vulnerabil prin care vor intra sǎgeţile Rǎului.

Şi deodatǎ, de sub streaşina casei, Paul pǎianjenul coboarǎ pe un fir, strǎlucitor în lumina soarelui şi haţ!, a fugit cu musca. Prietenul, tot prieten! Are el un stil de a vâna muşte, de m-a uimit. A promis cǎ mǎ învaţǎ şi pe mine. Îmi dǎ el fir de mǎtase.

Soarele s-a ridicat pe cer şi nu mai avea ultraviolete. Aşa cǎ, am ieşit la stradǎ. Nici nu am deschis bine poarta şi am dat piept în nas cu Zburlita, cǎci ea e mai mǎruntǎ.

– Hai la nuci!, mi-a spus din scurt şi m-a smucit de mânǎ.

La Zburlita în curte era destinaţia. Are un nuc mare. O scǎriţǎ era rezemată de trunchiul nucului. Pǎnǎ sǎ pun vreo întrebare, eram deja tras de mână sus în nuc.

– Culegem câteva pentru mama. Vrea sǎ gătească mama dulceaţă de nuci verzi, mi-a explicat Zburlita situaţia urgenţei.

Am cules noi ce am reuşit sǎ culegem, dar nu asta a fost interesant. O vǎd pe Zburlita cum scuipa uşor în jos. Fǎcea şi balonaşe.

– Hai şi tu! Uite!.. Eu vreau sǎ nimeresc castronul lui Cezar. Cine nimereşte, e campion, mǎ invitǎ ea la concursul de scuipat în jos.

–  Eu pot sǎ nimeresc scuipând peste creanga asta. Cu boltǎ.

–  Ei, na! Eşti tare!… Hm! Nu cred. Te lauzi!

M-am concentrat, am tras aer în piept, am sorbit toatǎ saliva şi am lansat scuipatul meu peste creanga obstacol. Scuipatul a căzut drept în castronul ales ca ţintǎ.

– Bravooooo!, a aplaudat Zburlita succesul meu.

Fapt ce a dezechilibrat-o de pe creangǎ şi s-a agǎţat în cǎdere de o crenguţǎ firavǎ. Am sǎrit imediat ca un Tarzan în misiune şi am prins-o la timp. Zburlita era într-un leşin prefǎcut, copilǎresc. M-a privit ca pe un erou şi mi-a spus şoptit:

– Sǎrutǎ-mǎ, eroul meu!

Nucul a vibrat fremǎtând de iubire, în crenguţele lui sǎlǎşluind doi copii la prima dragoste din viaţa lor.

Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi și pagina Zâmbetul unește  

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.