În sfârșit, în noaptea Sfântului Ilie a tunat și a fulgerat din plin, și-apoi a venit ploaia. O ploaie răcoritoare, după trei-patru zile călduroase și cu un aer sufocant, greu de respirat. Au fost câteva zile așa de călduroase că nici nu mai aveam chef să mergem la plimbare, Hugo și cu mine. Preferam să rămânem în casă, la răcoare sau să rămânem pe balcon în loc să o luăm la drum în plină zi, când asfaltul și cerul dogoreau. Dar, trebuie să recunosc că Sfântul Ilie nu s-a dezis nici de astă dată și și-a îndeplinit cu prisosință îndatorirea sa cerească, aducând ploaie. La începutul nopții a bătut tobele cerești și i-a zguduit bolta întunecată în lung și-n lat, apoi au pornit fulgerele și trăsnetele să o brăzdeze și să o lumineze. Așa a fost toată noaptea, apoi, spre dimineața tot el, Sfântul Ilie, a descuiat cu grijă baierele desagilor pline cu ploaie și-a lăsat-o să se reverse peste umerii grădinilor și a ierbii. Și mai trebuie să recunosc că aici unde locuiesc, în nord-vestul Germaniei, vara nu sunt căldurile din România sau din sudul Europei. Termometrul și-a ridicat de astă dată mercurul doar până la 31-34 de grade și deja era, pentru noi, prea cald, căci am avut până acum temperaturi foarte scăzute pentru luna iulie, așa zisa „lună a lui cuptor ”. Cu temperaturi între 14 și 20 de grade nu pot zice că avem cu adevărat vară! Dar acum, de câteva zile, cum spuneam, suntem în plină vară cu adevărat, așa cum ar trebui să fie. Asfaltul dogorește, florile se ofilesc în grădini, nici păsările nu mai cântă, iar oamenii caută să se adăpostească la umbra vreunui copac încă verde. Școlile și-au închis și ele porțile, parcul a rămas liniștit, fără glasurile copiilor aflați în mult așteptata vacanță școlară, plecând cu familia în concedii. E vremea lor. Dar încotro? Stresul estival a început! Peste tot, la mare, la munte, natura își face jocul ei, după placul ei, neținând cont de faptul că oamenii vor un concediu reconfortant, liniștit, odihnitor, cu zile luminoase la munte sau la mare, că, deh! a început sezonul estival și toată lumea vrea să plece în excursii, să viziteze locuri încă nevizitate și să se bucure cu toții de vara mult așteptată. Așa ar trebui să fie. Numai că… rânduiala de-acasă nu se potrivește cu ceea ce se-ntâmplă în realitate. Ninge unde nu ar trebui să ningă, în plină vară, plouă cu grindină, tună și fulgeră, nisipul saharian răscolit de puteri misterioase se răspândește peste tot, acoperind cerul și pământul nesaharian, ard pădurile, izbucnesc vulcani, bântuie uragane și se rotesc tornade distrugătoare peste orașe… Am spus: a început aventura estivală.
Și eu îmi pregătesc balconul și-l umbresc cu umbrelele de soare, ca să feresc florile mele de toropeala soarelui, flori ce nu se mai opresc să înflorească, arătându-mi astfel nu numai iubirea lor multicoloră și parfumată, ci și decizia lor de a rămâne alături de mine toată vara. Și-așa îmi încep balconiada estivală, căci, de când îl am pe Hugo părăsesc destul de rar balconul. Nu e ușor să organizezi un concediu fiind însoțit de un patruped. Cu timpul am învățat și asta!… Timpul mi-a dăruit clipe frumoase, liniștite pe care le-am savurat alături de el, în cei aproape 9 ani, în vacanțele noastre prin Olanda sau Germania, dar cele petrecute pe balconul nostru de la etajul 6 au fost cele mai liniștite și lipsite de stresul estival… Aici ne simțim ca în al șaptelea cer, atât suntem de fericiți împreună. Și să nu mai vorbim de curtea și parcul din jurul blocului, cu iarba încă verde, umbrită de coamele încă înfrunzite ale copacilor, sub a căror răcoare ne oprim bucuroși pașii și ne odihnim, în popasuri scurte, pe băncile rămase goale, că, deh! oamenii sunt plecați în concedii, în lumea largă. Fie ce-o fi! Este doar sezonul estival! Iar noi doi rămânem la umbra copacilor și savurăm liniștea parcului… Numai gândurile hălăduiesc aiurea, peste tot în lume, pe unde am mai fost cândva… Timpul poate schimba și lua multe din viața mea, dar amintirile nu mi le poate lua. Ele rămân bine înrădăcinate în miezul sufletului meu care nu uită. Nu poate uita.
Și, uite așa, acum în acest nou sezon estival care abia a început, gândurile, și ele tot estivale (cum altfel?!), sunt melodioase, însoțite de muzica valurilor Mării Negre. Pașii gândurilor mele de vară mă duc într-acolo, lângă ea, departe de mine, fie la plaja din Constanța, Mamaia, Eforie, Mangalia sau Costinești, pe unde am fost odinioară. Și ca un adevărat ecou muzical estival, îmi revin în urechi nu numai muzica sacadată a valurilor Mării Negre, ci și ecourile melodiei cântate de Nicolae Nițescu, în care Marea Neagră e albastră. (Cum de altfel sunt și toate mările pe unde am mai fost… Egee, Mediterana, ba chiar și oceanele tot albastre sunt, dar așa cum rămâne Marea Neagră în amintirile mele estivale, nu e niciuna!).
Ne petreceam cu familia vacanțele de vară întotdeauna între două locuri preferate. Prima parte o petreceam pe malul Mării Negre și-a doua parte între dealurile ce înconjurau satul meu natal, Valea Plopului. Dar, tot mai des, pașii amintirilor legate de perioada estivală se opresc la Vasile Roaită, stațiunea unde, copil fiind, îmi petreceam mereu vacanțele. Nici nu începea bine sezonul estival că noi ne și deplasam cu trenul spre stațiunea amintită și ne cazam mereu la o aceeași gazdă primitoare, nu departe de plajă, nu departe de lacul Techirghiol, cu nămolul lui vindecător. Petreceam ziua între cele două plaje și pe drum ne răcoream cu un chefir rece sau o bragă răcoroasă și o brânzoaică, sau o înghețată pe băț, foarte dulce și binevenită, după o zi de prăjeală pe plajă… Apoi, abia așteptam să se lase seara, atunci când grădinile de vară se deschideau și puteam să mergem să vedem un film în aer liber (Doamne, îmi amintesc cât de mari erau ecranele, ca să poată vedea toată lumea filmul, iar difuzoarele erau la maximum să se audă fiecare replică!), sau concertele, tot în aer liber. Nu trebuia să fii neapărat acolo ca spectator cu bilet de intrare la concert, ajungea să găsești un loc, undeva pe o bancă din apropiere, în parcul din jur, și puteai asculta în voie întreg concertul. Ba chiar și aplaudam, încântată de vocea vreunui cântăreț… Toată stațiunea răsuna până noaptea târziu de muzica ce năvălea peste oamenii veniți acolo în concediu și-i ținea treji până la ultimul acord muzical. Nopțile verii erau tivite cu glasurile soliștilor și cu ritmul viorilor, trompetelor, tobelor și clavirului, care nu se mai opreau să răsune printre stele, pe aleile și parcurile orașului. O atmosferă absolut de neuitat. Și uite așa mă las și-acum legănată de muzica binecunoscută, deseori ascultată, din Salcia lui Moculescu sau Lalelele lui Luigi Ionescu, adăpostindu-mi neliniștile sub Copacul cântat atât de frumos de Aurelian Andreescu. La fiecare adiere de vânt, îmi amintesc de strigătul muzical al lui Sergiu Cioiu care chema vântul: „Vântuleee, vânt nebun / stai, o clipă să-ți spun…”. Nici Luminița Dobrescu cu melodia ei Prieten drag nu lipsește de la întâlnirea gândurilor mele estivale… „Prieten drag, ne cunoaștem de-o viață”, o aud cântând și gândul zboară către bunii mei prieteni care au fost și nu mai sunt, și se oprește la fereastra puținilor prieteni care au mai rămas. Așa cum îl aud fredonându-mi la ureche pe Dan Spătaru „Te-așteaptă un om, un suflet curat…” și-atunci îmi reamintesc de iubirile care nu mai sunt. Îmi reamintesc și de Festivalul Internațional de Muzică Ușoară de la Mamaia pe care abia îl așteptam în fiecare vară. Dar, mai ales, îmi amintesc de acele nopți petrecute la Mamaia, unde pe terasa de la „Modern” îi puteam asculta cântând pe Horia Moculescu sau pe Florin Bogardo. Și-acum îmi mai răsună în memoria mea muzicală vocea aceea caldă a lui Bogardo care-mi oprea pașii în fața terasei ascultându-l. Stătea în fața pianului și-și acompania melodiile cu o ușurință și o bucurie de a cânta, tot de neuitat. Dar, mai ales, îmi amintesc cum răsunau în glasul lui versurile lui Sorescu: „Doctore, simt ceva mortal/ Aici în regiunea ființei mele”… ce-mi atingeau, de fiecare dată, propriile corzi ale inimii, acordată la nopțile acelea estivale de la Mamaia.
Și așa au trecut anii cu toate amintirile mele muzicale, estivale oprite nu numai la malul Mării Negre, ci și în multe alte locuri din lume, pe unde am mai fost: Florida, Malta, Spania, Mallorca, Gran Canaria, Italia, Grecia, Portugalia, Olanda. Retrăiri ce au rămas pentru mine adevărate locuri de odihnă sufletească, unde-mi poposesc acum trăirile estivale de odinioară, îmbătrânite acum, în minunate și nostalgice momente.
Estivale amintiri. Încerc să-mi reamintesc versurile lui Sorescu, pe care mi le recit acum, punând astfel punct acestui gând estival: „Doctore, simt ceva mortal/ Aici în regiunea fiinţei mele,/ Mă dor toate organele,/ Ziua mă doare soarele,/ Iar noaptea luna şi stelele.// Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer/ Pe care până atunci nici nu-l observasem/ Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă/ Cu o senzaţie de iarnă”… și are dreptate.
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00 – click aici.
