S-a vorbit mult despre femeile din viaţa lui Puccini, făcându-se adesea paralelisme, mai mult sau mai puţin îndreptăţite, cu personajele feminine din operele sale. S-au lansat ipoteze referitoare la persoana reală care l-ar fi inspirat pe compozitor pentru crearea unor personaje ca Manon sau Mimi, Floria Tosca, Cio-Cio San, Minnie (La fanciulla del West), Magda de Civry (La rondine).
A fost cu adevărat Giacomo Puccini un afemeiat incurabil sau e numai legendă? Evident, în cazul unui artist de o asemenea celebritate, ale cărui opere cunoscuseră la începutul veacului al XX-lea o popularitate extraordinară, orice detaliu de viaţă personală este speculat. Mai ales pornind de la o mărturisire care poate fi, la urma urmei, absolut întâmplătoare. Puccini se considera, probabil în glumă, „un energic vânător de păsări sălbatice, librete de operă şi femei frumoase”. A fost de-ajuns pentru a căuta un lung şir de relaţii „secrete” şi a face din muzicianul de geniu un cuceritor neobosit.
În realitate, Puccini nu era ceea ce numim un „Don Juan clasic”. Era mai degrabă un om cordial inclusiv în relaţiile cu femeile, chiar uşor timid. Natură hipersensibilă, era mai degrabă predispus la reverie şi la complicaţii sentimentale, decât la cuceriri rapide. Aşa încât relaţiile sale amoroase trebuie privite cu oarecare precauţie, şi nu exagerate.
În opinia lui Giampaolo Rugarli (La divina Elvira: l’ideale femminile nella vita e nell’opera di Giacomo Puccini, Venezia, Marsilio, 1999), toate personajele feminine din operele pucciniene urmează prototipul unei singure femei, Elvira Bonturi (13 iunie 1860, Lucca–9 iulie 1930, Milano), soţia compozitorului, marea sa dragoste, de care se leagă un scandal de proporţii la mijlocul deceniului al optulea. Mai tânără cu un an şi jumătate decât Puccini, Elvira era soţia negustorului Narciso Gemignani din Lucca şi avea doi copii, Fosca şi Renato. În 1884, tânărul compozitor, autor al operei într-un act Le Villi, care se montase în premieră la Teatro dal Verme din Milano, la 31 mai 1884, se îndrăgosteşte nebuneşte de Elvira.
În 1886 cei doi hotărăsc să fugă de la Lucca, împreună cu fiica Elvirei, Fosca, şi se stabilesc în nordul Italiei. Nu se pot căsători, pentru că legea italiană interzicea divorţul. În 23 decembrie 1886, se naşte la Monza fiul lor, Antonio. De la Monza, tânăra familie se mută în 1891 la Torre del Lago, lângă Viareggio, în Toscana. Satul de pescari de pe malul lacului Massaciuccoli era un loc ideal pentru creaţie dar şi pentru pasiunea pentru vânătoare a muzicianului, un mic paradis. Locuiesc mai întâi într-o casă închiriată, pentru ca apoi, când compozitorul începe să aibă succes, să-şi construiască o vilă, în care se mută prin 1900. Abia în 3 februarie 1904, după moartea lui Gemignani, cei doi se căsătoresc.
În general, biografii lui Puccini consimt că relaţia sa cu Elvira a fost una dificilă, marcată de trădări din partea soţului, dar şi de un sentiment rămas constant până la sfârşitul vieţii. În raport cu Elvira, Puccini era fără îndoială o fire destul de posesivă.
O primă relaţie extraconjugală pare să se fi consumat cu soprana Cesira Ferrani, prima interpretă a lui Manon (1893). Apoi o cunoaşte pe Hariclea Darclée, care apare în Manon Lescaut în 1894, la Scala din Milano. Soprana română păşise deja pe drumul celebrităţii, devenind preferata mai multor compozitori. Nu se ştie de ce natură a fost relaţia lui Puccini cu Hariclea Darclée. Cu certitudine însă, rolul Floria Tosca a fost scris pentru ea. Când compozitorul i-a prezentat noua partitură, cântându-i-o la pian, Darclée a avut o remarcă salutară. Observând că soprana nu are de cântat decât duete şi recitative, i-a cerut în mod expres lui Puccini să compună o arie care să-i pună în valoare vocea şi totodată să contribuie cu un plus de expresie la caracterizarea personajului, cântăreaţa Floria Tosca. Aşa s-a născut celebra arie „Vissi d’arte” din actul al II-lea. Darclée a cântat rolul la premiera absolută din 14 ianuarie 1900 (Teatrul Constanzi din Roma), avându-i ca parteneri pe tenorul Emilio de Marchi (Cavaradossi) şi baritonul Eugenio Giraldoni, sub bagheta lui Leopoldo Mugnone.
Anul 1900 este marcat de un episod sentimental care nu a trecut neobservat în epocă, ba dimpotrivă, a dat naştere unui scandal. În trenul Milano–Torino, cu care Puccini călătorea pentru a asista la premiera torineză (Teatrul Regio) a operei Tosca, întâlneşte o tânără, pentru care face o pasiune inexplicabilă. Cea care avea să fie numită Corinna, alintată „Cori” în scrisori, era o învăţătoare din Torino, în vârstă de 18 de ani. Puccini trăieşte o dragoste înflăcărată pentru tânăra femeie, alături de care locuieşte o perioadă într-o casă din Migliarino, la 5 km sud de Torre del Lago, spre disperarea Elvirei. Muzicianul declară chiar că are intenţia să o ia în căsătorie pe Corinna, scandalul e în toi, se pare chiar că Elvira îi aplică tinerei femei o corecţie cu umbrela. Editorul Giulio Ricordi din Milano, protectorul compozitorului, îl mustră aspru într-o scrisoare, invitându-l să se dedice exclusiv activităţii artistice. Relaţia se stinge în iarna anului 1903, când Puccini suferă accidentul care îl imobilizează un timp. Identitatea reală a Corinnei a fost necunoscută până în 2007, când scriitorul german Helmuth Kausser a demonstrat că numele Corinna era anagrama Mariei Anna Coriasco (1882–1961).
În toamna lui 1904, Puccini o cunoaşte pe Sybil Beddington, căsătorită Seligman (23 februarie 1868–9 ianuarie 1936), londoneză de origine evreiască, elevă a lui Francesco Paolo Tosti, de la care lua lecţii de canto. Dragostea dintre cei doi se transformă însă treptat într-o prietenie de familie, de lungă durată.
„Incidentele”, pe care Elvira le trăia cu intensitate, nu se opresc aici. Dar dacă gelozia ei avea motive întemeiate, întâmplarea teribilă de la începutul anului 1909 nu este decât urmarea funestă a unei suspiciuni stupide. Elvira trăieşte cu impresia că între soţul său şi Doria Manfredi, fată în casă, s-a înfiripat o relaţie. Desele aluzii, reproşurile transformate treptat într-o veritabilă persecuţie o împing pe Doria la sinucidere. În 19 ianuarie 1909, Elvira izbucneşte, aruncându-i vorbe grele fetei, în faţa casei din Torre del Lago. O alungă. Doria se sinucide. La autopsie se constată că fata era virgină. Familia Doriei o dă în judecată pe Elvira pentru defăimare iar Puccini se vede nevoit să plătească o despăgubire substanţială.
Adevărul era cu totul altul şi va ieşi la iveală târziu. Puccini era îndrăgostit de verişoara Doriei, Giulia Manfredi. Avea să fie o relaţie de lungă durată, dacă e să dăm crezare dezvăluirii din august 2007, apărută în timpul pregătirii filmului La fanciulla del lago, în regia lui Paolo Benvenuti. Câteva scrisori ar atesta faptul că Puccini ar fi avut un al doilea fiu, cu Giulia, născut în 1923. Numele lui era acelaşi cu al primului copil: Antonio.
„Josy” sau „Busci” din corespondenţa muzicianului ascund identitatea baronesei Josephine von Stengel (care apare uneori cu grafia eronată Stängel) din München, pe care Puccini a cunoscut-o la Viareggio în vara lui 1911.
În fine, cel din urmă amor al lui Puccini a fost soprana Rose Ader, de care s-ar fi îndrăgostit în primăvara anului 1921, cu prilejul unei reprezentaţii a operei Sora Angelica la Hamburg. Pentru Rose Ader, Puccini ar fi gândit personajul Liù din Turandot, ultima sa operă, rămasă neterminată.
Alte relaţii, asupra cărora s-a insistat, ca de exemplu cu soprana de origine cehă Emmy Destinn, care a creat rolul lui Minnie din La fanciulla del West la Metropolitan (10 decembrie 1912), după ce cântase în Madama Butterfly la premiera londoneză din 1905, sunt improbabile.
Costin Tuchilă
Aria „Vissi d arte”, Tosca de Giacomo Puccini, actul II – Maria Callas, Scala din Milano, dirijor: Tulio Serafin, 1953
Aria lui Manon, „Sola, perduta, abbandonnata”, Manon Lescaut de Giacomo Puccini, actul IV – Kristine Opolais, Metropolitan Opera, New York, producție: Richard Eyre, dirijor: Fabio Luisi, 2015
Aria lui Minnie, „Laggiù nel soledad”, La fanciulla del West de Giacomo Puccini, actul I – Angela Gheorghiu
Aria lui Liù, „Tu che di gel sei cinta” și scenă, Turandot de Giacomo Puccini, actul III – Leona Mitchell (Liù), Plácido Domingo (Calaf), Paul Plishka (Timur), Metropolitan Opera, New York, regia: Franco Zeffirelli, dirijor: James Levine. Premiera: 12 martie 1987
Vezi: Arhiva Musices
