„File din marele album” de Cornelia Bartels

36
George Enescu, fotografie de E. Joaillier, Paris, 1930
George Enescu, fotografie de E. Joaillier, Paris, 1930

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsBine că au trecut aceste două săptămâni… cu bine. Acest sfârșit de iulie și început de august m-au prins pe picior greșit, situație din care cu greu reușesc să ies. Pot spune, fără să greșesc, că am călcat cu stângul în august. Și nici nu știu încă dacă mă voi putea bucura din plin de restul verii care-mi stă în față. Încerc să-mi adun puterile, să-mi decupez neliniștile și să-mi adun gândurile risipite între timp de un fior negru care a trecut peste mine, fără să fiu pregătită să-l primesc, fără să vreau să mă confrunt cu așa ceva. Căci a fost ceva pe care nu mi-l pot explica, nu-i găsesc sursa puterii cu care m-a învăluit. De parcă cândva, în acea zi de marți al unui sfârșit de iulie, spre seară, ochii mei s-au întâlnit fără voie, la o plimbare liniștită cu Hugo prin parcul din jurul casei, cu ochii Gorgonei. Chipul înspăimântător al Gorgonei, Meduza cu ochi de foc pe care, dacă o privești mori, mi-a apărut sub chipul unei femei ce s-a oprit în fața mea și mi-a vorbit. Dacă aș fi realizat imediat cât de puternic și negativ se rostogoleau gândurile ei spre mine și spre Hugo, m-aș fi apărat. Dar așa, am rămas ca împietrită să o ascult, străduindu-mă să și înțeleg ce dorea de fapt să ne comunice. Spunea ceva despre câinele meu negru care era puțin speriat de brusca ei apariție, căci avea și ea tot un câine negru, dar care alerga liber prin iarbă. Spunea ceva de mine care păream în ochii ei vinovată de sperietura lui Hugo, un cățel puțin prietenos față de alți căței, indiferent de culoarea lor și care, pe deasupra, era legat, spre deosebire de celălalt. Frica mea, spunea ea, se transmite patrupedului și așa, sărmanul de el, nu își poate arăta bucuria adevărată la vederea unui seamăn, tot negru. Toate astea ar trebui să le știu dacă am un cățel. Îmi căina cățelul care stătea ca împietrit lângă mine și mă acuza că nu sunt o prietenă adevărată pentru el, din contră. Totul a fost doar ca un val negru coborât dimpreună cu vorbele ei peste noi doi. Ne privea pe rând cu ochii ei de foc, dojenindu-ne. Am râmas nemișcați și am ascultat dojenile femeii fără să scoatem niciun sunet. Atât ne-a trebuit. Glasul ei aparent prietenos ne-a mai însoțit un timp, noi încercând să ne îndepărtăm ușor de locul acestei întâlniri malefice, îndreptându-ne grăbiți către casă.

Asta ne-a fost îndeajuns pentru seara acelei zile de marți al unui sfârșit de iulie, căci de-atunci și eu și Hugo nu am mai fost aceeiași, neputând să ieșim din această stare care ne copleșise cu o putere mai mare decât a noastră. Ca și cum cineva ne-ar fi luat toată energia. Tot elanul vieții… Am suferit amândoi, fără să știm exact de ce? Așa a fost câteva zile și nopți până când un suflet bun, iubitor, auzind de cele întâmplate, ne-a scos din starea aceea care nu ne lăsa nicio șansă de revenire. Un miracol! Toate încercările mele, rugăciunile, meditații, yoga, eșuau într-o neputință totală… Niciun gând pozitiv, niciun spor la treabă, nicio dorință de a scrie… nimic. O letargie mai puternică decât încercările noastre de a reveni la normal ne domina. Dar despre toate astea voi scrie altădată… puterea negativă a unora asupra altora…

Nici acum nu am scăpat, cu toate că am apelat la toate gândurile pozitive care-mi mai rămăseseră salvate în unghiurile sufletului speriat de neputința în care căzuse fără voia lui. Dacă am realiza cât de puternice sunt gândurile pe care le avem sau pe care le primim de la alții, am fi mai atenți. În primul rând nu am mai gândi noi negativ… De altfel, chiar am primit deunăzi, tot de la prietena mea salvatoare, un e-mail binevenit care cuprindea mostre de gândire pozitivă… le-am urmat în mare grabă. Și cred că mi-au ajutat. Altfel nici nu aș fi putut îndrăzni să mai scriu câteva rânduri… De altfel, eu nu sunt omul care să fie cuprins de gânduri negative, dimpotrivă. Dar toate încercările mele de a ieși din starea aceea eșuau într-o neputință care părea fără sfârșit…

Părea. Căci am ascultat în toate aceste zile multă, multă binefăcătoare muzică clasică, ce mi-a învăluit gândurile, lăsându-le să însoțească sunetele pianului, ale oboiului, ale viorii, ale contrabasului, încercând dimpreună cu ele să pătrund într-o altă lume. Mai sus, mai frumoasă. De  foarte multe ori am regăsit liniștea sufletului în muzică. Pe calea undelor, radioul se străduiește să-mi umple nu numai casa, dar și sufletul cu programul său „Klasik Radio”, cu muzica  lui Mozart, Wagner, Beethoven, Chopin, Mahler… Ascult vești despre Festivalul de la Bayreuth și mă bucur enorm că anul acesta, cu toate greutățile prin care trecem, vor avea loc minunatele concerte. Oamenii, iubitorii de muzică clasică, se pot bucura iarăși de miracolul ascultării concertelor…

Și gândul obosit dar dornic de frumos și de liniște din acest început de august trist, zboară departe în timp și în ani poposind undeva, în locuri știute, dragi mie și mă reîncarc cu gânduri pozitive care-mi redau viața. Gorgona nu a reușit de astă dată. Trăiesc, citesc, aflu…

Aflu că revista „Leviathan”, gazda generoasă a Decupajelor mele, se află printre revistele de cultură din România care onorează și însoțește evenimentele muzicale ale Festivalului „George Enescu”. Vestea mă bucură tare mult, căci așa voi putea fi mai aproape, așa cum am făcut-o cu mulți ani în urmă. Am scris, printre altele, despre noile apariții de la „Electrecord”… Îmi face mult bine să răsfoiesc aceste rânduri, ele îmi redau puterea tânărului reporter de odinioară, de care am acum atât de multă nevoie. Mă alătur lui cerându-i ajutorul să răsfoim împreună filele articolelor apărute cândva, demult. Tuturor acestor file pe care le răsfoiesc acum cu atâta emoție și recunștință le voi rămâne mereu datoare pentru suflul pozitiv de odinioară cu care mă învălui acum, de parcă aș primi aripi să zbor într-acolo. Undeva, pe Calea Victoriei din București.

Stăteam nerăbdătoare, emoționată, în fața magazinului „Electrecord”, ca să-mi pot dărui ultimele discuri cu muzică clasică. Acele plăci negre, lucioase, cu striurile lor fine învelite în coperte frumoase, colorate și ele, lucioase, care ascundeau atâta frumusețe… muzica pe care doream să o ascult, pe care doream să mi-o dăruiesc cu atâta nerăbdare. Acum mă întreb, puțin tristă, unde au rămas oare toate acele discuri negre, lucioase care ascundeau în straturile lor fine muzica pe care-mi plăcea să o ascult atât de mult?

Citesc, aproape printre lacrimi, câteva rânduri de odinioară, ca și cum aș fi alături, aș participa la acest eveniment: „Mai sunt doar câteva zile până la ridicarea cortinei Festivalului „George Enescu”. Ne aflăm în plină desfășurare a anului centenar dedicat marelui compozitor român. Radioul și Televiziunea, presa marchează, sărbătoresc acest eveniment. Orchestra Filarmonicii „George Enescu” invită iubitorii de muzică simfonică la concertele sale, prilejuindu-le impresionante întâlniri cu muzica lui Enescu.

Și cu toate acestea toată lumea caută discuri „Enescu”. Ne implicăm și noi în această căutare, alăturându-ne acelora care nu ocolesc magazinele specializate în vânzarea muzicii…

Vitrina magazinului „Muzica”, aflat în plin centrul Capitalei, pe Calea Victoriei, are rezervat un spațiu pentru ilustrarea centenarului. Câteva discuri, portrete, partituri, cărți mai demult apărute, un mic bust a lui Enescu, câteva afișe etc. Cu alte cuvinte, acolo stau expuse ca mărturie, ca într-un muzeu improvizat, temporar – căci niciun alt muzeu al muzicii dedicat lui Enescu nu își află porțile deschise celor ce doresc să-l viziteze… și așa cu gândul la marele compozitor, ca și cum aș răsfoi pagini dintr-un mare album dedicat lui, mă îndrept, tot pe calea Victoriei, înspre Casa cu lei, așa cum este cunoscută minunata, impunătoarea clădire a Palatului Cantacuzino, a Nababului, costruită prin 1912 și care a ajuns în posesia Marucăi Cantacuzino, soția lui Enescu. Și, deodată, mă aflu în fața ei, ca și cum ar fi fost ieri, și-mi reamintesc de o întâlnire cu un Om deosebit, despre care s-a scris puțin. Dar el a trăit și a existat acolo mulți ani după plecarea lui Enescu la Paris, păstrând cu o mare pioșenie, respect și o iubire nețărmurită față de marele compozitor pe care l-a slujit cu devotament până la moarte. L-am cunoscut, am stat de vorbă cu el cândva, demult, acolo unde își trăia anii bătrâneții iar acum mă pregătesc cu emoție să-l reântânesc, după atâția ani, ca și cum ar fi aievea…

Desigur, casa așezată modest în tihna și umbra copacilor, dincolo de maiestuoasa Casă cu lei de pe Calea Victoriei din Bucuresti, nu este singura în care a locuit marele nostru compozitor. Dar nu numai faptul că și „în această casă” a locuit George Enescu, așa cum stă înscris cu litere de aur în carnea marmorei de la intrare (adăugirea și-ului îmi aparține) m-a impresionat, ci și faptul că dincolo de ferestrele și ușile casei locuiește un om a cărui viață s-a împletit ani de-a rândul cu aceea a marelui său maestru, slujindu-l cu un devotament total. Romeo Drăghici, căci despre dânsul este vorba, a adunat aici, într-o neobosită căutare, neprețuite obiecte, fotografii care au aparținut cândva lui Enescu, păstrându-le cu cel mai profund devotament, respect și duioasă amintire. Întreaga clădire pare un album mare, cu file împietrite ce păstrează imagini, crâmpeie din viața lui Enescu. Îndrăznesc să răsfoiesc aceste file din marele album alături de Omul care a alcătuit acest album printr-o neobosită căutare și grijă de a aduna și păstra toate acestea…

Cu toate că ușa Casei cu lei era mereu închisă în fața celor ce doresc să-i treacă pragul, ea nefiind încă declarată muzeu, odată pătrunsă în intimitatea somptuoasei clădiri ești înconjurat de o atmosferă  deosebită, aparte, păstrată cu grijă, cu respect și multă iubire. Copleșitoare întâlnire cu pereții înalți, cu marmora albă, lucioasă, cu ușile înalte, albe și ele, cu ghirlandele aurii care le ornează. Totul este copleșitor, emoțiile năvălesc. Aici sălășluiește cu adevărat o lume ce a aparținut lui Enescu. O lume imensă, păstrată între pereții acestor camere care, parcă, se ferește de ochii iscoditori ai intrușilor. Totul îți amintește de întâlnirile muzicale care s-au petrecut aici, cândva, demult, de foarte mult timp. Pianul stă acoperit păstrând parcă urma atingerii claviaturii de mâna muzicianului…

În casa aflată în spate, la umbra copacilor ce înconjoară Casa cu lei, rămânem câteva clipe mai lungi alături de omul acela mic de statură, dar al cărui glas vibrează plin de emoțiile adunate de el cu atâta grijă, ai cărui ochi au rămas vii, încălziți de căldura amintirilor. Ne însoțește pașii discret, iscoditor. Ating doar cu privirea fotografiile, tot ce mă încojoară, cu o imensă pioșenie. Peste tot sunt adunate cu multă grijă, ca într-un imens album, aproape prăfuit de trecerea anlor, dar care primesc iar lumină și viață din ochii micului păzitor al acestor neprețuite valori ce ne reamintesc de  marele muzician. Trecem în altă cameră cu pași mici, aproape neauziți. De fiecare obiect este legată câte o poveste pe care Romeo Drăghici se grăbește să ne-o depene discret, respectuos. Îl ascultăm. Odaia modestă păstrează atmosfera în care odinioară Enescu se retrăgea căutând liniștea. Este locul cel mai tainic al casei. Un birou pe tăblia căruia sunt depuse câteva obiecte de neprețuit. Poveștile, vorbele nu mai au nicio putere, se deapănă și se pierd parcă printr-o suflare. Respir aerul adunat aici, puțin altfel decât cel de-afară, dar însoțit de o muzică ascunsă, aflată, păstrată între pereții albi.

În sfârșit a treia cameră, cândva dormitor, păstrează acum pe pereții săi o sumedenie de fotografii care-l evocă pe Enescu, de la copilul sfios, ținând stângaci vioara în mână, până la adolescentul cu ochii arzând de neliniștea geniului și apoi până la omul îmbătrânit prematur și ros de o necruțătoare suferință. Privindu-le, ai impresia că te afli într-un imens album, ale cărui file sunt chiar pereții acestei camere încărcați cu poze și deodată ai impresia că tu însuți faci parte din acest imens album, ești îngăduit să-l răsfoiești…

Ca un omagiu adus centenarului Enescu, desprindem din albumul amintit o fotografie. Ea evocă casa în care cândva, demult, a locuit, a muncit, a trăit marele nostru George Enescu.

Mult bine mi-a făcut această reîntâlnire petrecută tocmai acum când, iar și iar, ca la fiecare doi ani Festivalul „George Enescu” își acordează, ca un omagiu adus marelui compozitor, coardele instrumentelor tuturor orchestrelor simfonice participante la festival într-o sublimă armonie…

Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.

*

logo asociatia culturala leviathanAsociația Culturală Leviathan, editor al publicațiilor Leviathan.ro și revista culturală trimestrială „Leviathan”, este partener media al Festivalului Internațional „George Enescu” 2021.

Pe acest portal veți găsi toate informațiile necesare, programul zilnic al Festivalului, prezentarea muzicienilor invitați, date despre lucrările din programe, relatări, cronici, fotografii. În revista „Leviathan” nr. 3, iulie–septembrie 2021, care va apărea peste câteva zile, veți putea citi un amplu articol de prezentare a ediției 2021 a Festivalului iar în nr. 4, octombrie–decembrie 2021 vom publica o sinteză a Festivalului și cronici ale concertelor.

leviathan partener media festivalul george enescu

Arhiva rubricii Festivalul Internațional George Enescu 2021

Arhiva rubricii Festivalul Internațional George Enescu 2019

Arhiva rubricii Festivalul Internațional George Enescu 2017

Arhiva rubricii Concursul Internațional George Enescu 2020/2021

Arhiva rubricii Concursul Internațional George Enescu 2018

Arhiva rubricii Cronica muzicală

Arhiva rubricii Musica 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.