Încă de la început trebuie să mărturisesc că mă aflu într-o mare cumpănă. Aproape că nici nu știu cu ce să încep! Cuvintele se opresc tăcute la marginea gândurilor de peste zi, cu grijă adunate și nu îndrăznesc să le dea viață, să prindă glas ca să fie auzite. Trăiesc tulburătoare vremuri! Mă cuprind tulburătoare gânduri…
Stau cu ochii lipiți de geam și privesc cerul. E gri, plumburiu ca și gândurile mele. Stă să plouă de câteva zile, dar nu plouă. Cerul nu vrea să plângă, să-și descarce norii plini cu lacrimi de ploaie. Nici eu nu mai pot să plâng. Lacrimile, de la un timp, s-au uscat în colțul ochilor, acoperind lumina vederii irisului încă verde. Doar sufletul plânge în taină, fără lacrimi, e drept, dar cu oftaturi adânci. Mi-aș dori să pot alunga norii și să pot călători cu ei în goana gândurilor care mă apasă și să eliberez, dimpreună cu bolta cerească și gândurile, lăsând soarele să le lumineze. Încerc în goana vieții să mă las atrasă de goana de idei și așa, împreună, să ne continuăm drumul, luându-ne de mână cu goana după adevăr, salvându-ne astfel împreună de singurătate, de izolare. Căci ceea ce am trăit în ultimii ani, cu toate pandemiile care au trecut peste noi, și ceea ce trăim acum, cu toate războaiele și eșuările de pace, nu au reușit decât să zdruncine armonia și liniștea interioară pe care ne-o dorim. S-au rupt legăturile de suflet, s-au pierdut contactele, s-au redus călătoriile. Totul e altfel, cu toate că facem eforturi să trăim fără griji, să participăm pozitiv la evenimentele și la schimbările din jurul nostru, ca și cum totul este normal, așa cum ar trebui să fie…
Un adevăr pe care încercăm să-l depășim și pe care nici nu îndrăznim să-l recunoaștem, și să-i acordăm atenția cuvenită, în spatele căruia ne ascundem, ca într-un bunker în care sperăm să ne găsim liniștea, să ne apere și să ne pună în siguranță. Când trăim vremuri grele, când ne confruntăm cu situații politice tulburi, când ne aflăm în impas, atunci începem să conversăm despre salvarea climei, în loc să ne gândim ce să facem mai bine pentru salvarea noastră. Ne preocupă mai mult starea meteorologică de pe glob decât starea neliniștilor existenței cotidiene. Nici nu mai avem curajul destăinuirilor, a conversației sincere, în căutarea unui punct de sprijin sufletesc și a unui sfat încurajator, ca între prieteni, să ne spunem ofurile unul altuia, să ne eliberăm astfel de toate necazurile, grijile, îndoielile. Izolarea, îndoiala, neîncrederea, teama, prudența câștigă tot mai mult teren pe câmpul bătăliei de zi cu zi, furându-ne din optimism, dar și speranța că o să fie mai bine în ziua de mâine, abandonându-ne în colțuri întunecate, lăsându-ne îmbrățișați de falsa speranță că o să fie mai bine, mai armonios. Ne întrebăm unul pe altul cum e vremea, dacă e soare sau plouă și ne mărturisim grăbit, bucuroși să aflăm câte ceva nou despre starea vremii, dar nu scoatem niciun cuvânt referitor la starea de spirit în care ne aflăm. O fugă de gânduri la care apelăm cu speranța ascunsă că nu vom fi puși în situații și mai delicate, cărora nu le-am putea face față, care ne-ar putea devia de la planurile propuse și ne-ar umbri ziua, apoi ne-ar arunca în brațele nopților albe, fără somn și vise de viitor. Și așa, încet, încet o liniște aparentă ne fură gândurile într-o tăcere eliberatoare. Că doar tăcerea, se știe, este de aur! Cel puțin, recunosc, asta este numai părerea mea pe care o împărtășesc aici, fără teama de a fi greșit înțeleasă… căci, oricum, așa cum a afirmat Ileana Vulpescu: „Ei mă urăsc că nu-s ca ei, eu îi iubesc că nu-s ca mine.”
În această goană a gândurilor, a lipsei conversației, a comunicării care mi-au rupt din armonia interioară a sufletului, dezacordându-l și conducându-mă pe cărările însingurării, am fost luată de mână, prietenește, de goana după adevăr și am poposit împreună între copertele romanului aceleiași scriitoare Ileana Vulpescu, Arta conversației, din care încerc să culeg câteva înțelepciuni binefăcătoare. Am mereu câte ceva de învățat, așa că… eu caut să citesc printre rânduri și cele aflate să le alătur gândurilor mele evitând conflicte, neînțelegeri, controverse: „În viață trebuie să înveți să citești printre rânduri și în oameni. Să citești printre vorbele lor și chiar dincolo de ele. Uneori, un oftat povestește mai mult decât un roman fluviu, o privire mai mult decât o bibliotecă. Cu oamenii cu care trebuie să mă supraveghez când vorbesc, mai bine nu mai vorbesc. Ne salutăm și ne dăm informații meteorologice. Eu pot să număr pe degete prietenii pe care îi am, dar cu ei vorbesc ca și cum aș vorbi cu mine. Iar cu lumea, în general, ce rost are să stai de vorbă dacă nu spui ceea ce gândești?”
De la un timp încoace mi-am dorit din ce în ce mai mult ca gândurile să nu mai prindă viață în cuvinte care, apoi rostite, să fie auzite, scrise să fie citite. Mi-aș dori din ce în ce mai mult ca gândurile mele să fie adunate pe partitura unor note muzicale și, adunate sub cheia sol, să ofere glas gândurilor la fiecare vibrație a diapazonului sufletului, armonizând-se cu ritmul vieții în care trăiesc. Un ritm impus al inimii care și-ar putea începe concertul vieții mai întâi pianissimo, apoi allegro, ma non troppo, și-apoi să-și încheie simfonia vieții într-un fortissimo plin de elan și grandoare sub bagheta unui dirijor nevăzut. Un spectacol muzical care m-ar ajuta să răspund armonios sufletului gonit în fuga de gânduri, fuga de idei, fuga de adevăr, scoțându-mă din continua fugă de singurătate în care mă aflu.
Apropo, fugă de idei! Deunăzi am văzut într-un videoclip, desigur pe tik-tok, o tânără care declara plină de o inocentă bucurie și respect că îi place tare mult poezia compusă de mari compozitori (și nu de poeți!) cum ar fi, Domnul Mihai Eminescu. O poezie pe care o citise cândva, elevă fiind, fără a putea recita însă nici măcar un vers. Nu-și mai amintea. Trecuseră deja doi ani de la terminarea școlii… Muzica poeziilor compuse de compozitorii-poeți mai răsuna încă în amintirile școlare ale tinerei fete, iar mărturisirea ei sinceră m-a adus și pe mine, în fuga gândurilor și a ideilor, la poarta muzicală a compunerii acestor rânduri, fredonând aproape fiecare rând decupat din noianul notelor muzicale adunate și-nvățate la ora de muzică din școală. Mi-aș îngădui chiar să mărturisesc, a aranjamentului muzical al acestei partituri, punând astfel capăt dilemei în care mă aflam încă de la începutul compunerii… Decupajului de față.
Și nu întâmplător, acum când fac asemenea mărturisiri, la Classic Radio aud, ca un răspuns, poate, la fuga gândurilor care mă învăluie, Toccata și fuga pentru orgă, în re minor de Johann Sebastian Bach. Impresionant! Marele compozitor a scris multe asemenea piese muzicale, fugi… muzicale pe care, ori de câte ori le ascult, îmi opresc fuga gândurilor. De astă dată, vibrațiile puternice ale muzicii baroce cântate la orgă, în biserică, având o rezonanță aparte și nu pe scena unei săli de concert, cu cortine și scaune în pluș, aduc în jurul meu o lume aparte, înălțătoare, care mă ajută să cred că, cu adevărat, de astă dată gândurile mele prind viață în note muzicale așezate cu grijă sub cheia sol pe partitura acestui Decupaj. Unul cântat și nu citit.
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00, inclusiv comenzi online – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
