Ne-am despărțit supărați. În ultimul timp asta se petrece din ce în ce mai des. Nici nu știu de ce! De fapt, care sunt motivele? Dar ele există. Așa că m-am hotărât să mă întorc, pentru câteva zile, în București. Poate se schimbă ceva în bine. Poate se mai poate salva ceva din ceea ce a fost cândva între noi.
Plecarea la București pentru trei zile, deși nimic nu mă atrăgea acolo, nu era o plecare, era o fugă. Fuga de problemele și tensiunea care se înfiripase între noi și care se agrava de la o zi la alta. Știam că plecarea nu rezolvă nimic. Era numai o amânare, o dovadă de slăbiciune din partea mea și, așa cum s-a dovedit apoi, o greșeală. Și ea plecase de câteva ori, înapoi, acasă, la București, la familia ei. Dar și-atunci a fost o fugă. O greșeală care nu a dus la nimic bun între Noi, decât pentru o scurtă vreme…
La plecare eram neliniștit. O neliniște adâncă, vecină cu teama și, trebuie să recunosc, eram trist, poate mai trist ca niciodată. Mai trist că nu găseam o altă soluție. Găsisem acest pretext că trebuie să plec la București pentru câteva zile. Pretextul venirii în București era o întâlnire cu foștii colegi de Facultate. După mulți ani de la absolvire, încercam să ne readunăm în aula Facultății. Am invocat acest motiv, spunându-mi și spunându-i și ei că trebuie să fiu acolo neapărat. Că țin foarte mult să-mi revăd foștii colegi, foștii profesori, să mă simt din nou tânăr. Nostalgii. Dar, de fapt, totul a fost un fiasco. Nu numai din cauza dispoziției mele și a stării mele sufletești, nu. Dar ce putea să-ți placă acolo? Nu am mai regăsit nimic din orașul de odinioară, din tinerețea mea. Am regăsit, în schimb, un oraș murdar și prăfuit. Clădirea Facultății aproape ruinată, colegii grași și îmbătrâniți, hoteluri neîngrijite, cerșetori pe stradă. Eram din nou, după ani, la porțile Orientului, dar un Orient viciat, pe care l-am părăsit fără nicio urmă de regret. Până și taraful angajat să cânte la cina festivă, pentru o mai bună și sărbătorească atmosferă, mi-a amintit încă odată unde mă aflam, unde ne aflăm cu adevărat. Era o lume urâtă, unde nu mă simțeam bine. O lume pe care o cunoșteam și din care reușisem, în urmă cu 12 ani, să evadez și să te iau cu mine în speranța că ne vom putea făuri împreună o altă lume. O lume a noastră. Nu m-am îndoit și nu mă voi îndoi niciodată de justețea deciziei de atunci. Prin ea îmi țineam și promisiunea pe care o făcusem într-un Ajun de Crăciun, în pragul plecării. Îți amintești cum ți-am șoptit la ureche? „Și-atunci mă voi urni din rădăcină/ Și ramurile-n brațe-mi voi schimba/ Și-amândoi ținându-ne de mână/ Porni-vom către cea mai rece stea./O să trăim mereu în miez de iarnă/ În puritatea albei bucurii/ Departe de noroi și de reci toamne/ O să rămânem veșnic doi copii”.
Iar în clipa în care-ți scriu aceste rânduri, afară ninge cu fulgi uriași, valea Inului e mai frumoasă ca niciodată, totul e alb și curat, iar eu împlinesc 49 de ani. Don Felipe a pus șampania la rece, dar tu nu ești aici… Îmi murmur în gând câteva versuri pe care cândva ți le-am șoptit: „A venit la noi o fată/ M-a ales și m-a iubit/ Mai frumos ca niciodată/ Apoi fata a pierit”.
Nu pot uita, totuși, plecarea la București, cele trei zile petrecute acolo, singur. Aproape toți foștii colegi erau însoțiți, dar tu nu ai vrut să vii cu mine. Văicărelile solistei m-au făcut să mă întreb, încă o dată, ce caut eu acolo? Totul era ca un vis urât. Mă mișcam într-o lume de umbre care nu-mi spunea nimic și din care aș fi fugit imediat la ea, dacă birourile Lufthansa nu ar fi fost, așa cum constatasem cu disperare, închise sâmbăta și duminica.
Singura realitate care mă însoțea, era chipul ei, care nu mi-a dispărut o singură clipă din fața ochilor, în aceste trei zile. Și neliniștea, neliniștea care se accentua oră de oră, numărând timpul rămas până la plecare. Am observat de multă vreme că am darul de a presimți pericolul, ca o sălbăticiune, și nici acum nu m-am înșelat. Nici nu mai știu cum au trecut acele zile.
Luni așteptam cu ochii pe ceas momentul plecării spre aeroport, spre casă. Atunci a sunat telefonul. Era ea. Mi-a spus cu o voce liniștită, să nu-mi fac griji că acasă e totul bine. Acasă e totul în ordine și, după ce i-am mulțumit, ne-am despărțit cu un obișnuit și banal „pe curând”. Atunci, în clipa aceea, am avut certitudinea dezastrului care avea loc acolo, acasă, departe de mine, fără ca eu să pot face altceva decât să aștept avionul.
Drumul înapoi a fost un calvar. Ajuns în Frankfurt am simțit nevoia să respir adânc, ca să mă trezesc, să pot percepe unde mă aflu. Am vrut să o sun, dar nu am avut curajul. În taxiul care m-a dus acasă îmi simțeam bătăile inimii în urechi, care îmi ardeau de neliniști. Apoi, am văzut casa. Dar mașina ei nu era acolo, unde o știam. Cu toate că bănuiam ce s-a întâmplat, am alergat să deschid ușa casei, apoi în dormitor, păstrând o speranță absurdă. Și am deschis larg ușile dulapului de haine. Era gol. Cred că niciodată nu mi-am imaginat că ceva poate fi atât de gol. Și eu eram la fel de gol sufletește.
Cred că așa ceva trebuie să simtă cel care, după un accident, se trezește pe patul unui spital și constată că e orb, că nu mai vede sau că nu mai poate merge. Ambele picioare sunt amputate. Eu am avut această dublă senzație, că nu mai văd și că nu mai pot merge. Nu mai am picioare. M-am așezat pe pat și multă vreme nu m-am mai putut gândi la nimic.
Tristețea și singurătatea atinseseră o intensitate care îmi dădea impresia că se materializaseră în totul și puteau fi atinse cu mâna, ca adevărate pânze de păianjen care mă înconjurau. Tristețea și singurătatea. Și rușinea.
Încet, încet m-a cuprins un val de furie. Această dispariție, în lipsa mea, ca o trădare, telefonul prin care îmi dăduse o informație falsă dar, mai ales, faptul că plecase într-o casă străină, departe de mine, nu le puteam accepta. Încet, încet, furia a dispărut, făcând loc unei imense dureri. Mi-am închipuit-o singură în casă. Mi-am imaginat timpul și neliniștea care au îndemnat-o să facă așa ceva. Și, mai ales, gândurile care s-au perindat prin capul acestei femei care mi-e dragă, mai mult decât orice pe lume… Am realizat câtă deznădejde, câtă disperare, cât curaj și câtă teamă la un loc s-au adunat în sufletul ei, până a luat decizia greșită, fără îndoială, de a pleca. Dar asta nu mai avea acum nicio importanță. Faptul că și-a împachetat hainele, până și ceșcuțele ei de cafea le-a luat, m-a făcut să văd și să simt toată nefericirea și, mai ales, deruta sufletească prin care a trecut, deruta fără limite în care s-a găsit în acele momente grele, luând o asemenea hotărâre. Singură.
O vedeam cu ochelarii aceia mari pe nasul mic, cu colțurile gurii căzute și fruntea încrețită de supărare. O vedeam plângând. Știu sigur că a plâns, când își punea lucrurile în valiză. Și simțeam în carnea mea arzând rușinea pe care a simțit-o fugind, căci știu sigur, i-a fost rușine. Rușine față de ea, dar și față de familia ei, care nu putea accepta o asemenea hotărâre nesăbuită. Rușine față de viața care nu a fost așa cum și-a dorit-o.
Cred că a părăsit casa cu puțin timp înainte de venirea mea, căci i-am simțit în aer mirosul și căldura trupului și m-am gândit că poate și-a dorit tot timpul să o surprind și să o opresc. Și, deodată, mi-a răsunat încă o dată telefonul primit la București și care, parcă, mă avertizase că ceva se va întâmpla. Presimțirea pe care o purtam cu mine, care mă alertase atât de mult. Știam că nu mă sunase, cu câteva ore înaintea plecării la aeroport, înaintea întoarcerii mele acasă, ca să-mi spună că totul e în regulă. Acel telefon era dovada cea mai bună a faptului că nimic nu era în regulă, era un strigăt de disperare, cerea ajutor. Am înțeles totul din secunda în care i-am auzit vocea, așa cum numai un bărbat, care cunoaște și însoțește cu iubire o femeie, poate înțelege. Dar nu am spus nimic. Era de-ajuns să-i fi spus de dragostea pe care i-o port, de dragostea nesfârșită pe care i-o port de o viață, de când am văzut-o pentru prima oară. Să-i fi spus ceva, că o rog să mă aștepte îmbrăcată frumos, așa cum numai ea știa să o facă, cu masa pusă, pregătită să putem cina împreună. Nu știu dacă așa, în acel moment, ar mai fi plecat? Dar sunt sigur că dacă i-aș fii spus ceea ce doream de fapt să-i spun, nu ar fi plecat, sau plecată fiind, s-ar fi întors din drum înaintea sosirii mele.
Doamne, de câte ori uităm sau nu suntem în stare, sau ne încăpățânăm să nu spunem la momentul potrivit, cuvântul potrivit. De ce nu l-am spus? Eram încrâncenat pentru că, în câteva dintre problemele care ne frământau de câteva vreme, aveam, evident, dreptate. Sau cel puțin așa consideram eu. Obosit după cele trăite acolo, la întâlnirea cu foștii colegi de facultate, am renunțat la explicații și am încercat să mă impun ridicând glasul și uitând că ea este cea fragilă, plăpândă, iar eu sunt cel care trebuie să o ocrotească, așa cum am promis. Dacă nu o fac eu, cine să o facă?
De mulți ani de zile, de când am cunoscut-o, o țin cu mult drag și iubire în brațe și nu îmi doresc o altă persoană alături de mine. Dar, în încercarea mea de a o feri de asprimile vieții, au existat și momente grele, de eclipsă sentimentală, greșite, care, fără doar și poate, au derutat-o. Această făptură fragilă, delicată, mai mult decât mi-aș fi închipuit, nu a avut puterea să reziste, să înțeleagă ce se petrece cu noi, între noi, iar urmările au fost întotdeauna deosebit de grave. Nici de astă dată lucrurile nu s-au desfășurat altfel.
În locul conversației, a discuțiilor sincere, am ales fuga. O fugă simultană, în direcții diferite, absurdă, care nu duce nicăieri. M-am convins încă odată că locul ei pe această lume este lângă mine, iar soarta mea este aceea de a-i purta de grijă. În ce mă privește, nici nu-mi doresc o altă soartă. Nu mi-aș mai dori o alta.
Ce îmi doresc din adâncul sufletului este să o văd venind din nou spre mine cu zâmbetul ei bun așternut pe chip și cu căldura aceea în ochii ei verzi, luminoși, așa cum mă aștepta cu ani în urmă, în stația autobuzului. Vremea a trecut și multe s-au schimbat între timp. Dar nimic, absolut nimic nu mă poate convinge că o femeie, indiferent de vârstă, nu poate privi un bărbat cu ochii și zâmbetul unei adolescente îndrăgostite, dacă simte pentru el, ceea ce simt eu pentru ea. Aștept această privire… „Am venit și eu la voi/ Ca un lup fără picioare/ Plâng și schiaun prin păduri/ Întrebând de-o fată care/ A plecat de lângă noi/ Nimeni nu știe să-mi spună/ Mă alungă fiecare/ Căci sunt singur /Și sunt Lup fără picioare”.
Eu mai sper, mai sper mai departe că se poate și altfel, căci fără această speranță aș fi mort de mult. Fuga simultană să fie o altă fugă, nu în direcții diferite, ci o fugă unul către altul, regăsindu-ne.
Mönchengladbach, Germania
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
