Și de astă dată voi decupa câteva gânduri tomnatice, rămase în coșul amintirilor, care se potrivesc de minune, că tocmai azi, când aștern pe hârtie aceste rânduri, este 22 septembrie, ziua echinocțiului de toamnă. Calendaristic, dar și oficial, toamna ne va însoți un timp de aici încolo, colorând aleile cu galbenul-auriu al frunzelor. Așadar, voi încerca să mă încadrez anotimpului nou-venit și să mă alătur toamnei, iar subiectul Decupajului meu va fi de… sezon. Gata, a venit toamna, iar piețele sunt pline cu florile, fructele și legumele mult așteptate. Îmi place să merg la piață și de fiecare dată mă bucur așa cum mă bucuram atunci când mama mă trimitea să cumpăr legume și fructe proaspete de la țărani. Am păstrat bucuria de a merge la piață, cu toate că la noi piața este numai miercuri și sâmbăta până spre prânz, nu este în fiecare zi de dimineața până seara, așa cum știam eu, dar tot îmi place să merg la o plimbare prin piața din mijlocul orașului. Îmi amintesc cu mare plăcere de târgurile de toamnă din București, când gospodarii satelor din toată țara veneau să prezinte spre cumpărare orășenilor roadele muncii lor, puse în coșurile împletite din rafie sau așezate cu grijă pe tejghelele rânduite de-o parte sau alta a străzilor, unde domnea o atmosferă deosebită, plină de mândria hărniciei și a muncii lor de peste an, că, deh!, doar toamna se numără bobocii. De mult timp nu m-am mai văzut cu prietena mea Lilo (de fapt, o cheamă Lieselotte, dar i se spune Lilo, și pe mine mă cheamă Cornelia și mi se spunea Lila!) din Düsseldorf. Și asta nu pentru că locuiește departe de mine, ne despart doar câțiva kilometri, ci, pur și simplu, ne-am dezobișnuit, cu trecerea timpului și a îmbătrânirii noastre, să ne mai vizităm, așa cum făceam în tinerețe. Încet, încet ne-am redus legătura de prietenie la postările zilnice cu mesaje de bună dimineața și bună seara, somn ușor, și astfel știm că mai existăm. Asta ne face bine! Firul comunicării nu s-a rupt, el ne ține încă în contact și aflăm mereu câte ceva nou una despre alta. Dar înainte nu era așa. Vreau să spun „înainte” de pandemie. Frica îmbolnăvirii de Corona, dar, mai ales, restricțiile la care am fost supuși doi-trei ani au lăsat urme adânci în viața noastră. Ne-am dezobișnuit aproape să mai circulăm liber, să ieșim în lume, să ne vizităm, așa că, încet, încet pașii noștri s-au redus doar în jurul casei. Cândva, viața noastră a fost altfel. Ne vizitam des, cu aceeași emoție cu care, cu zeci de ani în urmă, am făcut și câteva concedii împreună… Ah, altă viață, alte bucurii!… Deh, eram și mai tinere. Lilo face și ea parte din grupa octogenarelor. Ne despart doar câteva luni. Ea este născută în august ’44, eu în ianuarie ’45! Înainte nici nu contau aceste mici diferențe de vârstă, ne simțeam amândouă la fel de tinere, dar acum ele cântăresc altfel în balanța vârstei… contează aproape fiecare zi pe care ne-o dăruim, să o petrecem pășind cu optimism pe drumul vieții octogenare…
Așa că m-am bucurat când, într-o bună zi, după multe promisiuni că ne vom revedea curând, am primit vestea telefonică că ne vom revedea. Tocmai îi povestisem că am de gând să merg la piață să cumpăr prune și să fac găluște cu prune. „Este timpul lor”, i-am spus. A urmat un moment de tăcere, apoi am primit vestea mult așteptată. „Voi veni, mi-a spus buna mea prietenă, cam pe la trei, ca de obicei, la Kaffee und Kuchen, și a mai adăugat râzând, la Pflaumen Klösse, ca să ne amintim de vremurile noastre bune, dar nu vin singură, a mai șoptit, puțin stingheră, vine și Rudiger, că și lui îi plac găluștele tale”… „Ah, ce bine, am răspuns. Știu că vă plac”… „Oh, ja, a râs Lilo, îmi plac foarte mult, abia aștept.” Și așa m-am pus repede pe treabă. Am fost în piață, am cumpărat prunele mici și dulci, dar și aluatul de găluști gata pregătit și am venit acasă mulțumită că voi face ceva ce ne va bucura cerul gurii… Am avut mereu succes cu ele, nici cu „laptele de pasăre”, cu sarmalele românești sau cu mămăliga cu brânză și smântână nu am avut atâta succes. Numai lui Hugo îi plac „puriceii” de mămăligă, dar lui nu-i plac găluștele cu prune. Așa că, ori de câte ori invit pe cineva la mine și servesc această minune culinară, rămân cu toții foarte impresionați, ba chiar, uneori iau și pentru acasă din cele rămase. Dar, de obicei, nu prea rămân. Ne întâlneam, ne vizitam, ne bucuram împreună. Așa făceam mereu când aveam mașină și trăgeam o fugă în jurul orei trei, cum este obiceiul aici, ora vizitelor, ora destinată cafelei și prăjiturilor. O întâlnire de bună voie, de bucurie. ”Kafee und Kuchen”, ora vizitelor, ora ieșirilor cu familia, cu prietenii în oraș, la o cofetărie, la o terasă, în aer liber. Așa se obișnuiește aici, tot așa cum în Anglia, de pildă, ”Five o’clock”-ul te cheamă la o întâlnire de plăcere, că, deh, este ”Tee Time”, pe care oamenii nu-și doresc să-l petreacă singurei. Tradiții frumoase care, sper, au rămas păstrate și respectate. Gândul mă duce la vremurile copilăriei, când mama invita cunoștințe, prieteni, vecini la o dulceață. Se pregătea din timp. Avea mereu în cămară borcanele cu dulceață, așezate ordonat pe rafturi, bine închise cu celofanul transparent bine strâns în jurul gurii borcanului, ca să nu intre aer și să se zaharisească. Erau felurite dulcețuri și, numai când mă gândesc la ele, îmi lasă gura apă… De cireșe albe, de vișine, de cireșe negre, de nuci verzi, de gutui, de trandafiri. Oh, Doamne! Îmi amintesc de ceremonialul pregătirilor acestor dulcețuri, adevărate delicioase minuni atât pentru copii, cât și pentru musafiri. Uneori, vizita lor era onorată doar cu câte o lingură de șerbet pusă într-un pahar cu apă rece. Depindea de ce fel de musafiri veneau. Oricum, micile farfurioare de dulceață abia așteptau să fie scoase din dulap și să fie așezate cu grijă pe măsuța din sufragerie alături de lingurițele de argint, în așteptarea musafirilor, iar mama devenea o gazdă minunată oferind celor invitați din cele mai delicioase dulcețuri… Ceștile de cafea erau și ele alături, iar cafeaua turcească fierbea cu grijă, la foc mic, sub privirea atentă a mamei, ca să nu se reverse din ibricul de aramă. Trebuia salvată spuma ca să fie cafeaua servită așa cum se cuvine. Uneori, se mai și întorceau ceștile din porțelan alb, ca să fie citit viitorul celor prezenți, iar ochii mamei se concentrau pe fiecare semn desenat în zațul de pe fundul ceștii. Oh, da! Pe atunci eram tineri și doream să aflăm câte ceva nou ce ne prezicea viitorul. Aveam un viitor… Un ceremonial plăcut care aduna oamenii la o după-amiază relaxantă, veselă, petrecută cu plăcere și nu în singurătate. Dulcețurile mamei au rămas doar în amintirile mele, acum cam zaharisite… Am păstrat doar secretul rețetei de preparat găluște cu prune și a laptelui de pasăre, pe care le mai descifrez uneori și aici, în Germania, spre marea bucurie a celor invitați. Căci noii mei prieteni nu știau gustul acestor delicii cu care ne alinta mama, cândva, de mult…
Când am făcut prima dată aici, la mine, găluște cu prune și am dăruit câtorva vecini, surpriza a fost mare. Nu le știau, cu toate că în Germania se pregătesc ”Klössele”, dar ele se servesc alături de fripturi acoperite de sosuri gustoase. Nu sunt umplute cu prune, cu caise și nu sunt tăvălite în zahărul caramelizat cu scorțișoară, vanilie și pesmet. Aici pot cumpăra din magazinele alimentare acea combinație de aluat din cartofi fierți, ou și făină, gata pregătit și se numește ”Halb und Halb”, „Jumate și jumate ”. Și totul durează destul de puțin până la fierberea lor. Când mă gândesc la toată munca mamei pe care o depunea pentru pregătirea găluștelor cu prune, aproape că îmi și piere pofta. Fierbea cartofi, îi dădea prin mașina de tocat, îi punea într-un vas și-i frământa cu mâna, adăugând oul, făina, puțină sare și abia apoi rotunjea în palmă aluatul în jurul prunelor și le punea la fiert în apa cu puțină sare. Multă muncă, eu fac mai ușor. Așa că m-am bucurat când am aflat că după cei doi-trei ani care au trecut de la pandemie, în sfârșit prietena mea, Lilo, și-a adus aminte de găluștele mele cu prune și mă va vizita, și nici nu va veni singură, ci însoțită de Rudiger. Avem și o mulțime de povestit, că doar nu ne-am văzut de un amar de timp. Și, uite așa, toamna, prunele, găluștele ne-au adunat pentru o clipă să ne petrecem timpul împreună, după tradiționalul obicei… numai că ”Kaffee und Kuchen” a devenit acum „Găluște cu prune” la o cafea, ca între prieteni. O tradiție românească pe care am păstrat-o, ba chiar am și adus-o aici, printre prietenii și vecinii mei din Germania.
Îmi mai amintesc că de ziua mea, în ianuarie, am avut musafiri din Franța, din Canada, care știau deja cât sunt eu de bucuroasă să prepar pentru cei dragi anumite bucate românești. Cristina s-a bucurat când a aflat că voi pregăti pentru ei găluștele cu prune. Nu mai mâncase așa ceva de multă vreme, iar soțul ei, franțuzul, nici nu știa despre ce este vorba, mai ales că nu înțelegea de unde găsesc eu prune în ianuarie. Surpriza culinară a fost și pentru fetițele Cristinei, născute și crescute în Franța, care nu cunoșteau aceste minuni rotunde, ba chiar erau curioase. Bunica lor, franțuzoaică, avea alte bucurii culinare pentru nepoatele ei. Așa că am apelat la prunele uscate din California, delicioase, care s-au dovedit a fi foarte bune și adecvate, pentru bucuria musafirilor mei, care au servit cu poftă toate găluștele puse la dispoziție. Acum știu că nu mai trebuie să aștept venirea toamnei și coacerea prunelor. Le găsesc gata pregătite în dozele bine închise, pe care le pot cumpăra în orice anotimp al anului. Viața gospodinei din mine devine din ce în ce mai simplă și mă bucur de fiecare dată când pot pregăti ceva bun, românesc, pentru familie, dar și pentru prietenii mei de pretutindeni care mă vizitează.
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00, inclusiv comenzi online – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
