Omar Khayyam se întreba: „Îi vezi pe cei doi sau trei idioți? Lumea o țin în mâinile lor. Nimic nu știu. Superiori se cred în ignoranță. Mergi pe drumul tău, de ei seamă nu ține. În splendida-le suficiență, eretici îi vor numi pe cei ce nu-s de-ai lor…”
Așadar, tot despre unii dintre aleșii noștri și, mai ales, despre vorbele lor măsluite, învârtite, lipsite de logică și, adesea, de gramatică elementară. Gargara este o clătire a gurii și a gâtului cu un lichid dezinfectant. Lichidul poate să fie în culori politice diferite, toate ținute în sticluțe goale pe jumătate.
Gargara mai este și o relatare nedeslușită, fără logică și lipsită de conținut. Pe fața lor scrie: pălăvrăgeală, vorbire fără rost și multă, foarte multă, laudă de sine. Un nene cu ușoare urme de ironie scria cam așa: „o fântână cu apă multiseculară/ unii se adapă, alții fac gargară”… Sau altul zicea: „nu ne vindem țara/ îi dăm cu gargara/ vremea e trecută/ țara e vândută”… Profund, ce să zic!
Sunt două categorii definitorii de gargaragii: a. gargaragiul obișnuit, cel care are voie să stea cu burta la soare, cu manele și mici și alte muzici de îmbărbătare, care nu vrea să fie pus la bătut covoare și nici la alte munci; b. gargaragiul politician, adică – vorba poetului – cel mai frumos chip pe care pământul l-a îndreptat spre soare, cu gușa atârnând de măciuca microfonului, cu spaimă de DNA, cu bagajul făcut, cu promisiunea că va demonstra el acolo nevinovăția.
La treabă, distinși gargaragii, se apropie iarna, vin facturile, cresc prețurile mai departe, facem duș doi câte doi, cum zicea o șefă europeană, închidem bine ferestrele și așteptăm pensia următoare, la fel de mică și decolorată.
