”Gâştele” de Lucia Pătrașcu

634
gastele proza scurta de lucia patrascu

proza-scurta-leviathan.ro-logoPe această stradă întâmplările surprinzătoare se petrec mai mult seara. Ne aflăm, iarăşi, în prăvălia lui nea Iani. Boca, boca… se aude ritmic sunetul ciocanului care bate cuie în talpa bocancului pus pe gambanaua strânsă între genunchii învăţaţi cu izbiturile zilnice.

– Ce zici, nea Iani, punem şi ochelarii ăia sau îi lăsăm pe dimineaţă?

Cel care întreba era Andrei, unul din cei doi lucrători. Era fecior în toată puterea cuvântului şi probabil se grăbea în seara aceasta. Poate avea vreo întâlnire! Meşterul nu răspunse. Mai avea în gură două ţinte. Le bătu şi pe acelea în tocul bocancului. Apoi hotărî:

– Mâine! răspunse Iani scurt, ghicindu-i, probabil, gândurile.

Lucia Pătrașcu
Lucia Pătrașcu

În fond, el însuşi era un bărbat încă tânăr şi avea înţelegere pentru asemenea lucruri. Apoi, a pune nişte ochelari la o pereche de pantofi era o treabă dichisită, mai ales atunci când pantofii erau mai bunicei.

În primul rând să vedem ce înseamnă ochelari în limbajul pantofarilor. Orice pereche de pantofi sau de ghete, după un timp anume, se rupeau de atâta purtat. Ori în talpă şi atunci, dacă sărăcia era mare, se puneau numai nişte petece. Cârpeli!… Căci un pingelit întreg, pe toată talpa, costa mai mult. Ori se toceau pe la tocuri şi li se aşezau nişte flecuri… Sau şpiţuri, la vârf… Dar până aici ştim că feţele erau bune, cât de cât. Dacă se întâmpla să se găurească şi feţele, lateral spre degetul mic sau la monturi spre degetul mare, atunci trebuia să alegi. Şi alegerea o făceai desigur după puterea financiară a buzunarului. Ori aruncai cât acolo acele târâturi de încălţări şi-ţi luai altă pereche de pantofi noi de la prăvălie, de pe strada Regală. Sau îţi făceai o pereche pe comandă. Şi se chema că eşti om cu bani şi-ţi poţi permite. Ori te duceai la talcioc, pe la Obor, şi-ţi căutai o pereche de pantofi sau de ghete la mâna a doua, care te costa mai puţin ca prima pereche, dar, oricum, te mai purta ceva timp pe drumurile de zi cu zi. Ultima soluţie şi cea mai folosită, căutai un meseriaş bun ca nea Iani, ca să-ţi pună o pereche de petece. Ochelari!… Egal şi simetric aşezaţi pe locurile găurite. Chiar dacă era găurit doar un pantof, iar celălalt era întreg, se punea câte un petec la fiecare din cei doi pantofi. Ochelari. Garnitură… Ochelarii puteau fi ton sur ton, adică de aceeaşi culoare cu pielea pantofilor sau într-o nuanţă potrivită. Se chema că ai pantofi asortaţi! Dacă îţi mai împrospăta cu puţină cretă albă aţa cizmărească, cu care fuseseră cusute ramele pantofilor odată şi odată şi-ţi mai strecura meşterul un strop de scârţ la gleng, apoi, pantofii erau ca şi noi. Nici tu nu-i mai recunoşteai! Şi plata? Uneori cizmarul te aştepta cu plata sau plăteai în două-trei rate. După cum te înţelegeai…

De aceea, nea Iani a hotărât că vor lăsa pe mâine această trebuşoară mai dichisită, cu ochelarii de pantofi. Acum mai aveau de terminat flecurile la ghetele astea. Cu puţin pap şi încă două, trei cuie, lucrul era gata.

– Nea Iani, te superi dacă mâine vin ceva mai târziu? se prefăcu Andrei că-l întreabă.

Ştia că meşterul nu se va supăra! Dar se cuvenea să-l anunţe, totuşi! Jejet zâmbea pe sub mustaţă. Aflase el despre ce este vorba, dar nu era treaba lui să vorbească. Acesta, Jejet, venise în aceste locuri de departe, de prin Ardeal, pentru a învăţa o meserie pe care avea de gând să o practice acolo la el, acasă, între cele două Târnave. Se numea Sekereş, Ianoş Sekereş, dar îl porecliseră Jejet, pentru că mai demult, ca oricare începător, s-a lovit cu ciocanul peste deget, ţipând în gura mare: ”Aoleu, jejetul meu!”. Şi aşa a rămas! Jejet…

Deodată, pe acest schimb de vorbe, uşa sări din clanţă şi doi zdrahoni năvăliră înăuntru. Unul aruncă jos, lângă bancul de cizmărie, un sac în care mişca ceva. Iar celălalt întinse frumuşel şi tacticos o cârpă, în care ticăia un ceas de perete rotund şi mărişor… Pradă de război!… În felul lor obişnuit, au vrut cu tot dinadinsul să facă negustoria pentru care au venit. Cu multă mândrie, unul îşi arăta ceasul, marfă bună şi care mergea încă. Celălalt îi arăta zapojnicului, meşterul prăvăliei, capetele a două gâşte dolofane ce se zbăteau în sac. Comerţul trebuia oricum încheiat! V-am mai spus că nu era cale de mijloc. La urma urmei, Iani ar fi cumpărat gâştele fără părere de rău. Este adevărat că mai avea încă două acasă şi poate Vasilica, nevasta, s-ar putea supăra. Dar ar fi bine! Acolo, în fundul curţii era loc şi pentru astea două, căci erau vremurile de după foamete şi nimeni nu se gândea la altceva, decât la agonisirea mâncării. Oricum, tocmeala ar fi ieşit mai ieftină decât la piaţă! Dar nu putea fi vorba numai de ele! Vânzare condiţionată! Nu se putea una fără cealaltă! Astfel că vrând-nevrând s-au înţeles din preţ pentru toată marfa, adică şi gâştele, şi ceasul, muşteriii au luat banii şi au plecat la prima crâşmă să-i toace pe toţi.

Rămas cu acele cumpărături în prăvălie, nea Iani a hotărât că e timpul să meargă acasă. A pus în coş, ca de obicei, marfa mai bună care era în lucru, a aşezat cu grijă ceasul învelit în cârpă deasupra şi a scos afară, lângă uşă, sacul cu gâşte. Apoi a închis frumuşel uşa prăvăliei, a încuiat lacătul şi ajutat de cei doi lucrători, care-l conduceau uneori, când nu aveau alte treburi prin altă parte, a ajuns acasă. Era aici, aproape, la madam Ciocodei. S-au oprit chiar în dreptul porţii.

– Noapte bună, nea Iani!

– Noroc, băieţi! Şi mulţumesc de ajutor.

– Pentru puţin!

După ce şi-a luat rămas bun de la tineri, Iani a deschis încetişor poarta, punând cu grijă jos, lângă lada în care se aduna gunoiul, sacul cu gâştele ce se zbăteau în el.

– A venit tata! strigară voioşi copiii, văzându-l în pragul uşii.

Vasilica a tras la o parte cratiţa cu mâncare de cartofi de pe foc să nu se ardă şi a ieşit înaintea bărbatului. Avea să-i spună noutăţi nu tocmai plăcute. Vroia să-i povestească negreşit despre ce s-a întâmplat puţin mai înainte. Dar omul i-a pus în braţe cârpa, în care era înfăşurat ceasul şi uşurel a întors-o în săliţă să vadă la lumină ce va face ea când va vedea ce i-a adus.

– Ce e, ce e? întrebară nerăbdători băieţii.

Femeia a desfăcut uşor cârpa, curioasă să vadă ce poate fi acolo. Şi a văzut. S-a bucurat şi nu prea:

– Bine măi, bărbate, de ceas aveam noi nevoie? Că-l avem pe acela rotund pe masă, cu CFR-ul pe el Şi merge bine! Nu ne era de ajuns?

– Ba da, dar să vezi ce-am mai cumpărat! Şi nu se putea cumpăra decât la un loc. Doar ştii cum merg lucrurile!

Ea tot vroia să-i spună ceva, dar el n-o lăsa deloc. Fericit, a luat-o pe după umeri şi a scos-o afară să-i arate surpriza pe care i-o pregătise în curte. Tacticos, s-a dus, a luat sacul de jos, de unde-l lăsase, l-a adus mai aproape. Şi, iaca, surpriza!… Căci, dezlegând el sacul, gâştele au ieşit afară, s-au scuturat dând din aripi de vreo două ori ca să se dezmorţească şi au scos câteva strigăte. Apoi, fără nicio o jenă, una dintre ele, însetată, s-a îndreptat către vasul cu apă pentru păsări, pus mai încolo, spre fundul curţii, la un loc anume, ştiut. Apoi, şontâc-şontâc, s-a luat după ea şi cealaltă gâscă, purtându-se amândouă ca la ele acasă, de parcă cunoşteau drumul şi locul.

Vasilica şi-a pleznit palmele de uimire şi de supărare:

– Păi bine, omule, ce-ai cumpărat? Tu n-ai văzut că alea erau gâştele noastre? Uite-o pe aia şontoroagă, de şi-a rupt piciorul, când a aruncat Costel cu lemnul acela după ea. Gaga şchioapa! Vai de mine şi de mine! Tu n-ai minte nici cât o găină! Ai cumpărat gâştele furate din curtea noastră! Că eu, tocmai asta vroiam să-ţi spun şi tu nu m-ai lăsat deloc…

Chiar aşa s-a întâmplat! Acu vreo cincisprezece-douăzeci de minute, au năvălit în curte doi vlăjgani, s-au repezit, au prins gâştele şi duşi au fost! Cine să le stea în cale? Erau întotdeauna înarmaţi şi gata de violenţă. Aşa că, cel mai bine era să te încui în casă şi să taci chitic, până luau ce luau şi plecau. Dacă găsiseră poarta descuiată! Aşa a fost şi acum. De furat le-au furat repede, că doar se pricepeau! Iar de vândut, le-au vândut în prima prăvălie întâlnită în cale. Şi mai repede! Că şi la asta se pricepeau…

Şi astfel nea Iani a reuşit să cumpere gâşte! Adică, să cumpere încă o dată gâştele de acasă, propriile sale gâşte, de la cei ce le furaseră chiar din curtea unde locuia el. Iar acestea, gâştele, ce mândre ar fi fost ele, dacă ar fi înţeles ce frumos sunt preţăluite şi ce valoroase sunt. Luate, duse şi aduse. Gâşte cumpărate! Şi… râs… cumpărate!…

Din volumul ”Evantaiul albastru”, 2011

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.