Oh, Doamne, cum trece timpul! Am așteptat cu atâta nerăbdare venirea primăverii, după o iarnă rece și neprietenoasă, și a venit martie, prima lună care a deschis porțile cărărilor, ale grădinilor, parcurilor și câmpiilor, invitând primăvara să pășească așa cum se cuvine. A venit cu pași timizi pe aleile anotimpurilor, aducând o undă caldă de speranță în sufletele ramurilor, ale mugurilor ce abia așteptau să se trezească din hibernare și să reînvie la viață.
A pășit grăbit printre noi, anunțându-și discret sosirea cu clopoțeii ghioceilor, ai toporașilor și ai brândușelor, primii vestitori ai primăverii. Dar a trecut printre noi repede, cu mărțișorul lui cu tot, alungat de vânturi și ploi reci.
Aprilie a sosit și el grăbit, ca să ne arate cât de capricioasă este această lună. Și, cu adevărat, așa a și fost. A debutat cu soare și a promis o vreme frumoasă, dar nu a fost decât o păcăleală de 1 aprilie, care și-a permis să mai rămână încă ceva timp, jucându-se cu vremea și cu noi. Ba căldură mare, uscăciune, de parcă nici nu ar fi vrut să lase să vină primăvara cea mult așteptată, sărind direct în brațele fierbinți ale verii, neașteptate de nimeni.
Chiar în câteva colțuri ale țării au ars păduri, s-a uscat pământul, au însetat copacii, iarba și totul părea că așa va rămâne până la sfârșitul lunii. Dar nu a fost să fie așa, căci au venit valuri de frig, aduse de vânturi arctice. Peste noapte a scăzut brusc temperatura, mercurul din termometre coborând chiar sub zero grade, iar zăpada, grindina și ghețușul au revenit, de parcă nici nu ar fi venit rândul, cel puțin calendaristic, primăverii.
Iarna mai avea, pesemne, încă ceva să ne arate și să ne dăruiască în semn de despărțire: flori de gheață…
Și așa a trecut păcăliciosul aprilie și m-am bucurat că sosește luna mai, luna florilor, luna care închide porțile și ferestrele primăverii, făcând loc verii, pe care o aștept cu o și mai mare bucurie, care-mi înflorește în toate colțurile grădinii sufletului.
Dar, de parcă s-au vorbit între ele, nici luna mai nu a fost mai puțin capricioasă decât sora ei, aprilie. O întrecere a anotimpurilor, a lunilor, care m-a cam zgribulit o vreme bună. Numai florile nu s-au lăsat zgribulite și speriate de tot frigul și și-au urmat calea înfloririi cu mult curaj, așa cum se cuvine.
– Fie ce-o fi!, și-au șoptit între ele, încurajându-se.
Și așa au înflorit, rând pe rând, narcisele, zambilele, lalelele și magnoliile. Păpădiile au acoperit iarba cu florile lor galbene, luminând-o. Dar au trecut și ele, bătute de vânturi reci și ploi. Au mai rămas doar câteva, ici și colo, care vor să îmbătrânească la colțul ierbii, privind cum puful de păpădie se lasă scuturat de vântul jucăuș.
Uneori a fost și soare, spre bucuria altor flori care își doreau înflorirea. Nu au așteptat degeaba, căci soarele a rămas strălucitor, un timp, pe cerul albastru și senin. Liliacul, stânjeneii și cameliile se bucurau de fiecare rază de soare, împodobind grădinile și aleile cu florile lor multicolore.
Dar au trecut și ele, dimpreună cu timpul care trece peste noi, furându-le petalele florilor, dar și parfumul, așa că nici nu am apucat să-mi caut norocul ascuns între florile de liliac. În fiecare an abia așteptam să găsesc printre ele florile cu trei sau cinci petale, pe care le păstram tot anul cu multă grijă.
Mă despart cu greu de fiecare floare care mă părăsește, mai cu seamă de cele din mica mea grădină de la etajul șase… balconul. Printre ele nu mă mai simt singură. Le caut, le știu locul, le vorbesc, le ascult poveștile și șoaptele ce prind glas cu fiecare adiere de vânt, căci fiecare floare își are povestea ei.
Deunăzi am zărit cele două lăcrămioare care au înflorit la umbra trandafirului meu roșu și care își șopteau liniștite ceva. Am tras cu urechea, apropiindu-mă discret de ele și ascultându-le șoapta. Nu e greu să înțelegi limbajul florilor, dacă le iubești!
Și așa am aflat că lăcrămioara nu este doar o floare, ci o lacrimă care a învățat să înflorească. Se spune că primăvara, rănită în lupta cu iarna, a plâns, iar din lacrimile ei au crescut acești clopoței albi, aplecați în semn de smerenie. Nu sunt flori mari, nu strigă prin culori, dar umplu pădurea cu parfumul lor. În fiecare aprilie răsar tăcute și fragile, amintind că după orice suferință vine renașterea. Lăcrămioara nu înseamnă numai primăvară, înseamnă speranță.
Mai aflu alte povești despre flori, tot căutând și răscolind noi pagini despre secretele ascunse între petale. Știați, de pildă, că hortensiile sunt printre puținele flori de pe planetă care ne vorbesc prin culoare? Florile nu sunt numai frumoase și decorative, sunt un mic laborator chimic ascuns sub petale. Culoarea lor se schimbă în funcție de solul în care trăiesc, iar grădinarii pot decide, în bună înțelegere cu ele, ce culoare vor căpăta. O demonstrație spectaculoasă între natură și știință…
Acum e rândul florilor de Nu-mă-uita, care mă privesc cu ochii lor albaștri, nostalgici, și parcă cu lacrimi de rouă pe pleoape.
— Nu mă uita!, îmi șoptesc. La anul vom înflori din nou pentru tine.
Am promis neuitarea și mă despart cu inima grea de ele. A trecut și vremea lor. Acum au năvălit într-o multicoloră frumusețe, spuzind aleile, rododendronii. O minune!
Nici trandafirii nu se lasă mai prejos și înfloresc rând pe rând, spre marea mea încântare. Au rezistat. Îi ascult, privindu-i, cum își șoptesc bucuria de a înflori în lumina soarelui, care, parcă ascultându-i, rămâne ceva mai mult pe cer, între două-trei ploi mărunte. Iar trandafirii își lasă obrajii petalelor spălați de lacrimile cerului și-mi promit că vor rămâne încă mult timp alături de mine… toată vara.
Bujorii stau și ei neliniștiți, așteptându-și rândul.
Și așa o să treacă și luna mai, luna florilor.
Un călugăr spunea: „Florile sunt singurele lucruri lăsate de Bunul Dumnezeu din Rai, pe pământ, ca să ne bucure. Mii și mii de flori printre noi care ne arată dragoste. Ce are o floare? De pildă, calci o floare, o zambilă, și ea moare că omul a călcat-o. Și ce face ea? În momentul acela ea ne umple de mireasmă. Ea, adică, prin jertfa ei, murind, îți dă atunci dragoste. E o lecție…”
Acum, când scriu acest Decupaj se apropie 21 mai, ziua Sfinților Constantin și Elena. Pe mama o chema Elena, așa că îmi amintesc cum abia așteptam sosirea onomasticii ei, ca să-i dăruim, noi, copiii și tata, buchetul de flori, semn al dragostei noastre.
Erau, din partea tatei, buchete mari cu liliac, lalele și bujori, sau mai mici, din partea mea, cu delicatele și parfumatele lăcrămioare. De fiecare dată mama se bucura din tot sufletul. Nu-i plăceau cadourile, în general, pentru că nici nu ne potriveam la gusturi, dar buchetele de flori le primea cu sufletul râzând de bucurie.
Vorbea cu ele, le schimba zilnic apa, le punea zahăr, aspirină sau piramidon dacă vedea că se ofilesc și le ruga să mai rămână cu ea încă câteva zile. Uneori florile o ascultau și își ridicau căpșoarele obosite, privind-o cu multă dragoste. Așa își arătau dragostea față de dragostea mamei.
Dar, uneori, nu era așa, spre întristarea ei. Mai cu seamă liliacul. Murea repede în glastră, cu toate semnele de iubire arătate de mama. Le arunca cu greu. Se despărțea cu greu de fiecare buchet primit în dar.
Dar nu și-a dorit și nici nu a primit de la noi niciodată asemenea buchete cu flori de mătase sau din plastic. Nu-i plăceau. Iar dacă, totuși, primea asemenea flori de la vecinii din bloc, atunci le mulțumea cu un zâmbet reținut, spunând că ele vor rămâne ca o frumoasă amintire, și le lăsa apoi să se prăfuiască undeva, pe o etajeră uitată.
Își împărțea visele, bucuria și dragostea față de florile adevărate și lăsa ca parfumul lor să umple odăile casei…
A înflorit socul și mă bucur când, seara, după o ploaie scurtă, ies la plimbare cu Hugo prin parc, ca să ne îmbătăm de parfumul lui alb și curat. Respir parfumul socului, așteptând să înflorească salcâmii și teii, ca să pot fredona: „Au înnebunit salcâmii de atâta primăvară…”
Cu toate că primăvara mă va părăsi curând… Nici nu a fost, de fapt, atâta primăvară anul acesta.
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00, inclusiv comenzi online – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
