Recent apărut la Editura Ars Longa, romanul Eclipsă totală de Lună (2025) al Dianei Bolohan constituie o continuare firească a volumului de proză scurtă Citește-mă la o cafea, apărut la aceeași editură, în toamna anului trecut. Firească, în primul rând, prin faptul că vigoarea și coerența stilului, precum și maniera de articulare și de susținere a unei construcții narative anunțau în prozele scurte din volumul său de debut capacitatea autoarei de a configura și o structură romanescă densă și captivantă. În cel de-al doilea rând, prin aceea că Eclipsă totală de Lună reia și dezvoltă tema narativă din nuveleta Umbrela cu flori de cireș, țesută în jurul aceluiași personaj feminin, Luna, și a poveștii de iubire, înfiripată în proza scurtă mai sus amintită și continuată în roman într-un ritm alert și captivant, susținut de abundența neredundantă a dialogului ale cărui replici, de multe ori scurte și rapide, aproape că îl plasează pe cititor în prezența unui text de factură dramatică.
Binomul amoros adolescentin înfiripat în Umbrela cu flori de cireș se complică în paginile romanului: cele două personaje centrale evoluează, iar relațiile dintre ele devin mai complexe, complicându-se prin introducerea în ecuație a unei dileme morale aproape de factură corneilliană care opune dragostea datoriei.
Spre deosebire de mulți dintre cei care consideră astăzi că un roman este doar o scriere mai mult sau mai puțin unitară de mari dimensiuni, cartea Dianei Bolohan este chiar ceea ce pretinde a fi: un roman construit după toate regulile artei, cu personaje credibile, vii și bine conturate, cu o acțiune dinamică care evoluează crescendo, până la un punct culminant greu de anticipat, dar care îl ține pe cititor „cu sufletul la gură”.
Aparent, trama e simplă: eroina este pe punctul de a se căsători cu alesul ei, părinții lui nu sunt de acord, pentru că au alte planuri pentru fiul lor, tânărul înclină să se opună familiei, dar tatăl i se îmbolnăvește, iar el se vede pus într-o dilemă morală, aceea de a alege între datoria de a-și sprijini familia, asumându-și conducerea firmei deținute de părintele său (căruia nu ar vrea să-i grăbească sfârșitul prin atitudinea lui) și iubirea pentru eroina cărții. Aceasta, rănită, pleacă în Finlanda la o filială a companiei unde lucrează și întâlnește pe altcineva lângă care se gândește să-și continue viața, fără să poată însă renunța complet la vechea iubire. Cele trei personaje în jurul cărora gravitează acțiunea cărții trezesc simpatii și fac din cititor un personaj în plus, gata să participe la desfășurarea evenimentelor măcar cu un sfat, dacă i s-ar cere părerea, mai ales că abilitatea autoarei de a mânui registrele psihologice ale actanților și relațiile dintre ei favorizează acest lucru. Urmează deznodământul, firesc pentru unii, deconcertant pentru alții, în funcție de parti-pris-urile fiecăruia dezvoltate pe parcursul lecturii, un deznodământ al cărui ecou se regăsește în situațiile concrete de viață ale multora dintre semenii noștri.
Cartea Eclipsă totală de Lună, caracterizată de însăși autoarea sa drept un roman „despre putere, desăvârșire, iubire şi destin”, „dedicat tuturor femeilor puternice […]” (p. 5), plasată sub semnul delphicului „Gnothi seauton”, reprezintă o pledoarie pentru sinceritate, pentru tărie de caracter și pentru încrederea în propria capacitate de discernământ, elemente atât de necesare luării unor hotărâri complexe, mai ales atunci când este vorba de situații existențiale delicate implicând mintea și inima.
Stilul direct, dinamic și precis, neîmpodobit cu „zorzoane” inutile și plictisitoare, descrierile succinte și clare, oferind informații strict necesare plasării acțiunii într-un anume loc și timp, lipsa de inhibiții cu care autoarea abordează și tratează subiectul – alunecând de la postura extradiegetică din Umbrela cu flori de cireș, la cea intradiegetică în Eclipsă totală de Lună – și, nu în ultimul rând, corectitudinea lingvistică – într-o perioadă în care limba română se află sub asediul unui mare număr de „inovații” cel puțin bizare –, nu numai din punct de vedere al vocabularului, cât și din acela al întrebuințării timpurilor verbale, absolut necesară scrierii unei proze de calitate pe care cititorul cât de cât avizat să o poată înțelege și aprecia la justa sa valoare, vestesc un condei veritabil, demn de luat în seamă în peisajul literaturii române contemporane de anvergură.
