Ah, ah! Octombrie a bătut la fereastra inimii mele cu degetele ude și reci șuierându-mi sosirea cu rafale de vânturi neprietenoase, aducătoare de nori și ploi. Așteptam o toamnă așa-zisă canadiană, cu copacii îmbrăcați în hainele frunzelor multicolore, un octombrie de aur, dar nu a fost așa. Cerul gri, ploile reci și melancolia zilelor lipsite de lumina soarelui m-au făcut să cred că ceva s-a întâmplat în lumea anotimpurilor, că octombrie parcă a devenit frate geamăn cu noiembrie, atunci când a preluat ștafeta toamnei de la fratele mai mic și nu mai dorește să ne încălzească spinările cu razele soarelui, iar cerul rămâne mereu acoperit de nori. Până și păsările au rămas nedumerite, tăcute și zgribulite pe ramurile încă verzi ale copacilor, întrebându-se: „Unde a rămas toamna aurie?” Doar eu și Hugo, foarte optimiști și plini de speranță, tot mai credem în venirea acelui octombrie, așa cum îl știam, și îl așteptam cu sufletul la gură, ca să ne putem plimba în voie, fără să fim udați leoarcă. Recunosc că nu ne place ploaia. Dar mă întreb cui îi place cerul gri, acoperit de norii plini de lacrimile ploii? Poate ierbii și copacilor… Deunăzi, mai exact spus, duminica trecută (oh, Sfânta Duminică!), un vânt puternic care a bătut toată noaptea a reușit să alunge pentru câteva ore norii negri care, parcă rușinați, au părăsit cupola cerului. Deodată, albastrul infinit, curat și limpede, spălat de atâta ploaie și lumina soarelui ne-au îndemnat să ne grăbim și să ieșim afară, profitând de minunea petrecută. Ne-am dus în grabă să ne plimbăm pe aleile cimitirului din preajmă, neavând curajul să mergem prea departe de casă, de teama ploii care aștepta nerăbdătoare să revină. Acolo, în liniștea care domnea printre crucile încă umede, am auzit o melodie cerească îndepărtată, binecunoscută mie. Un murmur brăzda văzduhul, îndepărtându-se. Am ridicat ochii spre cer și am văzut cârdurile păsărilor călătoare care, parcă profitând de deschiderea infinită a cerului, își luaseră grăbite zborul către țările calde. Glasurile lor răsunau altfel, în liniștea aceea eternă a cimitirului. Era ca un strigăt de bucurie, ca un murmur de rămas bun. Un sentiment de duioșie mi-a oprit pașii și am rămas cu ochii lipiți de cer, urmărind zborul păsărilor cu un gând nostalgic, cu un dor de călătorie și de soare, de căldură. Erau gâște sălbatice. A fost primul stol de păsări călătoare pe care l-am văzut, dar și ultimul căci, după câteva ore, bolta cerească s-a întunecat din nou fiind acoperită de norii grei și gri. Dar gândul mi-a rămas la stolul de gâște călătoare însoțindu-le zborul și-așa, ajunsă acasă, am dorit să aflu câte ceva nou despre ele. Am aflat o poveste care m-a impresionat și pe care n-o știam, și de aceea doresc să o povestesc mai departe, vouă, cititorilor mei. O poveste din lumea necuvântătoarelor, care sper să reverbereze și în inimile voastre așa cum a făcut-o cu mine, căpătând glas și viață ascultând-o… Poate tocmai pentru că eu însămi am fost, pentru o clipă, cuprinsă de acel sentiment de părăsire, tot privind cum se îndepărtează cârdul gâștelor călătoare care plecau departe de mine. Drum bun, le-am spus și m-am întors la povestea gâscanului văduv.
Așadar, știați că atunci când o gâscă rămâne singură viața ei se schimbă total? Gâștele sălbatice formează perechi pe viață și-atunci când își pierd partenerul țin doliu. Puțini oameni s-ar gândi ca o pasăre să simtă pierderea partenerului de viață asemenea unui om. Și totuși, gâștele rămân perechi pe viață, iar atunci când unul dintre ei moare, celălalt nu numai că rămâne singur, el se retrage în durerea singurătății, se retrage din stol, refuză compania altora și zboară de unul singur. Durerea lor nu este tăcută. Scot sunete speciale, mai joase și mai lungi, ca un plâns al durerii pierderii, semnale clare de suferință, înregistrate și analizate de cercetători. Unele gâște rămân singure pentru tot restul vieții alegând singurătatea în locul unei noi legături. Într-o lume în care loialitatea apare tot mai rară, gâștele sălbatice ne oferă nouă, oamenilor, o lecție profundă de iubire, devotament și doliu.
M-am oprit la această poveste reală care ne demonstrează că uneori păsările pot iubi mai curat decât oamenii. Am scris rândurile de față cu două lacrimi oprite în colțurile ochilor. Una de bucurie și una de durere. Numai când mă gândesc că gâștele au fost cele care au salvat Capitoliul de ravagiile focului mistuitor, nu pot să nu le iubesc. Dar când mă gândesc că acum se lasă îndopate pentru pateuri rafinate, iar focurile bucătăriilor așteaptă nerăbdătoare să încingă uleiurile tăvilor pregătite de bucătari și gospodine, și să sacrifice gâștele salvatoare cu tradiționala friptură de… gâscă, lacrima durerii rămâne ca împietrită.
Sărmanele gâște! Ironia sorții… care nă lasă fără cuvinte, că tot am ales să scriu despre lumea necuvântătoarelor…
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00, inclusiv comenzi online – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
