Doamnelor și domnilor, începând de azi, vreme de câteva ediții, vă invit la o plimbare romantică, o plimbare încărcată de istorie, în cea mai veche grădină publică din București, Cișmigiu, grădină care împlinește anul acesta 174 de ani. Ca să înțelegem de unde vine numele de Cișmigiu, apelăm, evident, la DEX (Dicționarul explicativ): cuvântul „cișmea” provine din „ceșme” care, în limba turcă, înseamnă fântână. La rândul său, termenul Cișmigiu provine de la „cișmegiu” (cișmea + sufix -giu) care însemna un slujitor însărcinat în trecut cu supravegherea rețelei de cișmele din București. Imaginați-vă că această grădină a ocupat o suprafață mai mare decât cea de azi, întinzându-se până la Valea Sărindarului, loc în care se află azi Cercul Militar Național. Lacul sau, mai degrabă, balta respectivă ajungea până la drumul Gorganilor şi al Cotrocenilor, iar locuitorii de pe celălalt mal erau nevoiți să treacă lacul cu luntrea.
Domnul Țării Românești, Alexandru Ipsilanti , cel care a pus să se tipărească o culegere de legi – Pravilnicesca condică, 1780, a reorganizat Academia Sf. Sava, a ridicat o nouă curte domnească, a înființat un orfelinat și în 1799 a pus să se construiască două cișmele în București. Prima cișmea s-a făcut pe locul unde este astăzi grădina, spre strada Știrbei Vodă. În vecinătatea acestei cișmele și-a ridicat o reședință Dumitru Siulgi-basa, șeful lucrărilor peste cișmelele orașului, numit și „marele cișmegiu”. El avea ca principală însărcinare supravegherea curgerii apelor. Treptat, în folclorul urban „lacul lui Dura Neguțătorul” dispare din toponimie și apare acela al „Cișmegiului”.
În anul 1830, generalul Pavel Kiseleff a dispus secarea bălții și transformarea terenului într-o grădină publică. Lucrul acesta se petrece abia în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu, domn al Țării Românești în perioada 1 ianuarie 1843–13/25 iunie 1848. În anul 1847 a fost chemat grădinarul peisagist Wilhelm Mayer, fostul director al Grădinilor Imperiale din Viena, însărcinat cu transformarea acestei bălți într-o grădină. Mayer a fost ajutat de grădinarul Franz Harer. După abdicarea lui Gheorghe Bibescu, noul domnitor, Barbu Știrbei, prin economii și controlul sever al cheltuielilor publice, a reușit să scadă două treimi din datoriile țării și a găsit timp și mijloacele necesare chiar și pentru activități constructive. A ridicat teatrul din București, a redeschis școlile închise pe timpul Revoluției de la 1848, a mai îmbunătățit dispozițiile Regulamentului Organic cu privire la țărani. Barbu Știrbei a bătut monede fără învoirea Turciei, dar a fost silit de sultan să le retragă din circulație, și tot el hotărăște să se sape un heleșteu și un canal de legătură cu Dâmbovița. Cel mai important an pentru transformarea grădinii a fost 1852. Pentru prima dată s-a făcut împrejmuirea cu uluci, s-au montat o sută de „canapele” (lavițe) fără rezemătoare, din lemn de stejar lungi de un stânjen (1,962 m în Țara Românească).
