Continuăm și astăzi periplul nostru bucureștean, e un fel de a spune, fiindcă vom coborî imaginar în alt secol, cel de-al XIX-lea și ne vom opri tot la cea mai veche grădină a acestui oraș, Cișmigiu. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, balta Cişmigiului a fost amenajată de peisagistul german Carol Meyer, fost director al Grădinilor Imperiale din Viena. El a conceput parcul în stil romantic englezesc, transformându-l într-o grădină modernă, căreia nu i-au lipsit cafenelele, birturile şi cârciumile. Trebuie să ne reamintim că în septembrie 1854 Barbu Știrbei a revenit la domnie, după ce anii anteriori fuseseră marcați de ocupația rusă și cea otomană/austriacă.
Vă reamintesc faptul că în anul 1852, domnitorul Barbu Știrbei a dispus împrejmuirea completă a parcului cu garduri din uluci de lemn tocmai pentru a putea controla fluxul de oameni și pentru a pune în aplicare aceste noi reguli de conduită urbană. Astfel, primul regulament de ordine publică al Grădinii Cișmigiu, publicat în anul 1852 (cu doi ani înainte de inaugurarea oficială a parcului), reflectă efortul autorităților de a impune bunele maniere occidentale unei societăți bucureștene aflate în plină tranziție culturală. Multe dintre interdicțiile de atunci par bizare sau amuzante astăzi.
Principalele reguli și interdicții din 1852:
Dormitul pe bănci: Vizitatorii obosiți nu aveau voie sub nicio formă să ațipească pe cele 100 de „canapele” din lemn de stejar proaspăt montate în parc.
Mersul pe bicicletă: Deși pare greu de crezut pentru acea epocă, regulamentul restricționa inclusiv utilizarea velocipedelor sau a formelor primitive de bicicletă pe aleile înguste.
Pescuitul în lac: Odată cu amenajarea heleșteului și popularea lui cu lebede și pelicani aduși special în acel an, pescuitul a fost strict interzis pentru a proteja fauna parcului.
Distrugerea plantelor: Ruperea unei simple flori sau decojirea unui copac atrăgea amenzi aspre, parcul fiind considerat un monument peisagistic protejat.
Tulburarea liniștii: Strigătele, certurile sau manifestările zgomotoase erau pedepsite ca infracțiuni contravenționale. Scopul era menținerea unei atmosfere boeme și exclusiviste pentru plimbările galante ale elitei. Lucrările de înfrumusețare s-au încheiat în 1854, când s-a făcut și inaugurarea oficială a grădinii Cișmegiu.
În 1856, o parte a lacului a secat datorită pantofarilor dimprejur ce aruncaseră aici resturile de materiale specifice meseriei lor. Meșteșugarii din zonele limitrofe parcului foloseau apa lacului pentru a spăla pieile brute destinate fabricării încălțămintei. Substanțele organice și resturile de grăsime alterau grav calitatea apei. Pentru prelucrarea pielii (tăbăcărie și argăsire), pantofarii foloseau diverse substanțe chimice primitive și resturile erau aruncate direct în lac sau se scurgeau în pânza freatică ce alimenta heleșteul. Resturile animale intrate în putrefacție în apa stagnantă au transformat lacul proaspăt amenajat într-o baltă mizerabilă, plină de vegetație putrezită, ruinând complet atmosfera boemă și plimbările cu barca ale elitei bucureștene. Bucățile inutile de piele tăiată, tălpi vechi sau deșeuri de materiale erau aruncate la marginea parcului sau direct în apă, colmatând malurile. Situația a devenit atât de gravă încât regulamentele din 1852 și măsurile ulterioare au trebuit înăsprite drastic. Pentru a opri degradarea parcului, municipalitatea a luat decizii ferme în anii următori: interzicerea totală a activităților de tăbăcărie și meșteșugărie în vecinătatea imediată a parcului; Exilarea breslelor poluante (cizmari, tăbăcari, măcelari) spre periferia de atunci a Bucureștiului (în special în zonele din avalul Dâmboviței, cum ar fi cartierul Tăbăcari); decolmatarea și primirea de noi surse de apă curată pentru a reîmprospăta constant lacul.
Era anul 1857, an în care Nicolae T. Orășanu (1833, Craiova–7 august 1890, Negreni, Olt), gazetar, poet, prozator, publicist, memorialist, cel despre care George Călinescu spunea că este „un tip vitriolant în scris”, nu scapă ocazia să dedice un poem parcului care era vizitat de iubitorii de nou și de aventuri galante:
„Aici fu o baltă mare, un loc umed, mocirlos
sălbatec din natură, necurat, nesănătos
însă arta poate multe și ea făcu un paradisu
cum la mulți din ipokimeni nici că le trecea prin visu.
…Aici vine toată mâna, și s’amestecară împreună
eleganță, lux, mândrie, maniere și turnură,
vorbe dulci și complimente sbor din fiecare gură.
Câte un june c’o grizetă, prin tufișuri că se pierde…”
