Despre Edna Mazya a mai fost vorba în însemnările mele despre teatrul israelian, și nu cred că trebuie să reiau aici ceea ce am scris mai demult, cu multă considerație pentru flerul cu care își alegele temele dintre cele care preocupă realmente societatea contemporană de pe aceste meleaguri, și pentru priceperea cu care știe să organizeze teatral materialul ales.
Titlul noii ei piese, prezentată recent în premieră la Teatrul Cameri din Tel Aviv, este Sarcină, dar am preferat traducerea de mai sus, mai greoaie, pentru că nu se pretează la mai multe interpretări.
Despre ce e vorba în piesă? Effie și Yoni sunt un cuplu fericit, ea – directoare a unei societăți de high-tech prospere, iar el – fizician cu renume mondial; soții se iubesc și cuplul trăiește în armonie și în bunăstare, înconjurat de prieteni apropiați și devotați, și mai toți, cum se spune, ”de aceeași condiție”, adică burgheză mijlocie. Acțiunea piesei începe în ziua în care Effie împlinește 39 de ani și printre temele care sunt dezbătute de către soți și de către oaspeții lor la un pahar de vin se numără și absența copiilor în căsnicia gazdelor – hotărârea de a nu aduce copii pe lume a fost cu ani în urmă luată de cei doi soți în comun. Unii dintre prieteni o aprobă, alții o condamnă.
Cum necum, pornită pe drumul care duce la aniversarea a 40 de ani, Effie începe deodată să-și dorească un prunc, începe să și-l dorească fierbinte, cu toată ființa ei. Yoni întâmpină dorința soției fără prea mare entuziasm, dar, din dragoste pentru ea, consimte să participe la toate procedurile medicale cărora trebuie să li se supună o femeie (și soțul ei) dacă fecunditatea ei se află, din varii motive, sub semnul întrebării. Dorința de a naște un copil se transformă curând pentru Effie într-o veritabilă obsesie. Tratamentele întârziind să producă efectul dorit, cuplul începe să se destrame. Intervenția ingenioasă a surorii lui Yoni îi reapropie pe cei doi soți și la aniversarea a 42 de ani ei sunt din nou înconjurați de micul lor cerc de prieteni intimi.
Edna Mazya a avut tăria să nu încheie piesa cu acel happy end pe care, cred, îl doresc toți spectatorii destul de chinuitoarei aventuri pe care o narează piesa, dar a avut și subtilitatea de a lăsa o portiță deschisă spre un happy end în viitor, după sfârșitul piesei. Pruncul nedorit, apoi dorit cu fervoare, și pentru nașterea căruia s-au făcut, într-un târziu, multe sacrificii și a fost îndurată multă suferință, trebuie neapărat să se nască, după ”o ultimă încercare” de a-i înlesni zămislirea cu ajutorul tuturor artificiilor medicinii moderne.
Piesa e scrisă, ca mai toate lucrările Ednei Mazya, cu exemplară profesionalitate, cele șapte personaje ale ei sunt caracterizate expresiv, dialogul, admirabil condus, e vioi, inteligent, colorat, pertinent în toate articulațiile lui.
Spectacolul de la Teatrul Cameri a fost pus în scenă de experimentatul Omri Nitzan, cu o impunătoare știință a creării de atmosferă și a echilibrării ritmurilor acțiunii. Actorii sunt unul și unul, începând cu Maya Dagan – convingătoare și emoționantă în covârșitorul rol central – și cu Micha Selektar în rolul lui Yoni – nu mai puțin convingător în ezitările eroului între dragostea profundă pentru nevastă și inconfortul umilitor la care-l supune obsesia ei, dar fiecare dintre ceilalți interpreți merită cel puțin o mențiune pentru personajul conturat. Kineret Limoni ca prietenă săritoare și volubilă a eroinei, Elena Yaralova – tovarășa de afaceri a eroinei, Naama Chetrit – tânăra cumnată a eroinei a cărei stratagemă aplanează conflictele apărute între soți, Oded Leopold și Dana Meinrath în rolurile unui cuplu foarte binevoitor de prieteni ai lui Effie și ai lui Yoni.
Decorul spectacolului este al lui Adam Keller – niște volume paralelipipedice albe care sugerează un divan, o mescioară, o canapea în formă de unghi drept, o masă, un taburet, toate dispuse pe o podea în carouri albe picant luminate într-un ton albăstriu (luminile – Avi Iona Bueno-Bambi). Decorul acesta, completat de câteva, foarte puține elemente de recuzită (strictul necesar, la drept vorbind), e, desigur, convențional, dar, în același timp, conține o esențializare extrem de expresivă a interiorului soților Effie și Yoni. Costumele sunt ale Ornei Smorgonski, exacte în caracterizarea personajelor dramei, elegante cu măsură, de un ireproșabil bun gust. Niște foarte funcționale proiecții video sunt opera lui Yoav Cohen iar muzica lui Avi Benjamin contribuie cu mult tact la continuitatea atmosferei montării.
Nu, n-am adus atâtea laude unui spectacol care ține publicul în tensiune până aproape de final ca să pot acum să-l demolez cu sufletul împăcat. Nu am această intenție. Prezic acestei montări un mare succes de casă, un succes binemeritat.
Copiii care nu sunt doriți (și nu neapărat din egoism), dar care-și anunță pe neașteptate venirea pe lume, dar care refuză să se înfiripe sunt teme cu care se confruntă foarte multe cupluri, fără a mai vorbi de implicațiile demografice ale problemei. Sunt convins că mulți dintre spectatori vor regăsi pe scenă întrebări care-i apasă și câteva răspunsuri vrednice de atenție. Ca să fiu cinstit, știind exact ce vârstă avea maică-mea atunci cînd m-a avut pe mine, m-am simțit, la șaptezeci de ani trecuți ai mei, direct vizat de subiectul piesei!
Că absența dorită a copiilor poate deveni la un moment dat sămânță de dramă și chiar de tragedie e un avertisment binevenit pentru cei care iau pripit hotărârea de a nu avea copii.
Mica mea problemă cu mine însumi în legătură cu această ultimă piesă a Ednei Mazya ține de faptul că spectacolul de la Teatrul Cameri durează o oră și patruzeci de minute și se joacă fără pauză. Mulțimea detaliilor tehnice legate de sporirea fertilității oamenilor mi s-a părut oleacă obositoare, și nu întotdeauna relevantă artistic. M-am întrebat de mai multe ori în timp ce urmăream atent spectacolul, cum îl urmăresc cei care – indiferent din ce motive – nu-și doresc să aibă copii, cum îl urmăresc cei care și-i doresc fierbinte, dar nu izbutesc să-i aibă, cum îl urmăresc cei care de-a lungul anilor și-au schimbat vederile în chestiunea progeniturii… În orice caz, montarea se urmărește cu atenție încordată. Va deveni, sunt sigur, un mare – și binemeritat – succes de casă.
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Arhiva rubricii Cronica muzicală
