Motto: Groapa este singurul loc unde pământul ”cade” în sus.
Am crezut că înnebunesc în acea zi. Încă de la plecarea de acasă mi s-a pus în vedere, dar şi sacoşa în mână, de către scumpa mea nevastă, să cumpăr nişte pâine şi ceva cartofi. Firesc, întreb:
– Câtă pâine, câţi cartofi?
– Ia vreo două… sau trei.
– Trei, ce?
– Tu câte zici?
– Bucăţi sau kilograme?
– Să fie proaspătă şi roz.
Continuarea discuţiei ar fi dus sigur la o ceartă, aşa că plec la cumpărături pe răspunderea mea, convins fiind că nu o să-i placă ce-am luat şi, deci, ceartă tot o să fie sigur. Nu făceam decât s-o amân.
Nu o duce mintea, frate, să precizeze şi ea câte d’alea, cât de’alea. Trebuie să le ştiu eu pe toate… Eu alea, eu alea… Dacă o mai întrebam din ce loc să le cumpăr, precis mă trimitea în ceaţă: ”Vezi şi tu, acolo lângă aia, unde vinde d’alea”. Fir’ar să fie cu d’ale ei cu tot!
Nimicurile astea se zvârcoleau în mintea mea, în timp ce mergeam pe stradă către destinaţia unei pieţe de lângă aia, unde vinde d’alea când, într-o curte, prin ochiurile unei plase de gard, văd un tip care se făcea că sapă în pământ. N-avea hârleţ, n-avea nimic în mână. Parcă făcea gimnastică.
Bucuros că nu numai eu am înnebunit, dau să plec mai departe, dar, de individul pus pe săpat fals s-a apropiat un altul ce avea un morcov în mână pe care îl ţinea în dreptul gurii ca pe un microfon, la care de altfel vorbea.
N-aş mai fi stat să casc gura, sigur cei doi se joacă, dar dialogul ce se desfăşura sub forma unui interviu, m-a reţinut pe loc. Am uitat şi de pâine, şi de cartofi, dar n-am uitat niciun cuvânt din discuţia lor :
– Bună ziua! Ce faci cu hârleţul ăla?
– Sap o groapă.
Reporterul cu leguma s-a uitat împrejur curios.
– Da’ unde vezi tu groapă?
– Da’ tu unde vezi hârleţ?, i-a răspuns interlocutorul lăsând săpatul.
– E clar. E tra-la-la!, a concluzionat ironic reporterul ecologic privindu-mă drept în ochi.
Am afirmat din cap ca prostul cu un zâmbet tâmp şi am aşteptat continuarea. Dacă se iau la bătaie?
– Auzi?… Da’ de când sapi tu groapa asta?
– Habar n-am! D’abia mâine îi dau de fund.
– Şi cine te-a pus să sapi groapa asta?
– Nu ştiu, că era marţi.
– Aha! Deci am dreptate… Şi de ce te-a pus să sapi groapa asta?
– Ca să dau pământul afară.
– Şi ce faci cu el?
– Îl fac una cu pământul.
– Şi înainte ce era?
– Era tot una.
Din curiozitate profesională, întreb:
– Ai autorizaţie pentru săpat gropi?
– Numai când bate vântul.
– Şi dacă plouă?
– Sap contra vântului.
– Şi dacă ninge?
− Mă fac că plouă.
– Şi dacă…
– Dacă nu mă fac.
Din curiozitate pentru cei care cască gura, întreb:
– Asta-i groapa ta?
La mine se referea şi instantaneu închid gura.
– N-am încercat.
– Ştii că cine sapă groapa altuia…
− Ştiu. Ajunge gropar.
Reporterul m-a privit secţionat prin plasa gardului şi mi-a dat de înţeles:
– Nu e chiar tra-la-la, domnule. Gândeşte. Are logică.
Şi s-a întors la groparul său, luându-l pe după umeri.
– Acumaa… Fie între noi. O să mai sapi gropi?
– Doar în sus.
– Ha, ha, ha!!… Păi în sus e aer… Cum să?…
– Eu sap gropi invers.
– Ca şi tine!
– Ca şi tine…. tine… tine… A fost ecoul din groapă.
– Care groapă?
– A doua, căci prima nu are ecou.
– Aha! Deci ai mai multe gropi şi taci.
– Şi groapa e un răspuns.
– Iar răspunsul e în groapă, m-am trezit să completez filosofia despre groapă ca element fundamental al drumului omenirii în Univers cu trecere prin gropi.
Profunda mea meditaţie spontană mi-a aprins scânteia unei idei de a analiza într-o viitoare carte neînţelesul sens al vieţii având la temelie greutatea întrebării nicicând rezolvate: Ce a fost mai întâi, groapa sau groparul?
Patru ochi m-au ţintuit prin câte o gaură din plasa gardului. Parcă-mi citeau gândurile adâncite-n teorii. Privirea lor mi-a reflectat telepatic în creier o concluzie a lor şi mai profundă: Ăsta-i mai tâmpit ca noi!
Dar interviul e interviu, tâmpenia e tâmpenie şi groapa e groapă. Aşa că…
– Şi în afară de gropi ce ştii să mai faci?
– Să sap cu hârleţul.
– Tot gropi?
– Ce fel de gropi?
– Pe care le sapi cu hârleţul.
– Eu nu sap care cu hârleţul, eu sap la fix.
– Indiferent de oră?
− Doar când stă ceasul.
– Şi dacă n-ai ceas?
– Dau interviuri pe marginea gropii.
– La o groapă care nu există.
– Am linia mea de urmat.
– Aha! Trasezi groapa.
– Cu mici îndoieli.
– N-ai încredere?
− Nu-mi place să mă aplec.
− Înseamnă că o trasezi din ochi.
– Cu ceva toleranţă.
– Parcă spuneai că o sapi la fix.
– Mă deviază Pământul.
Începeam să cred că discuţia lor se va lungi ore întregi şi simţeam cum mă plictisesc. Nu era ce mă aşteptam. Era prea frumos să am ocazia de a fi martorul unei întâmplări pe care o credeam unică şi sublimă între atâtea nimicuri cotidiene. Mi-am luat bagajul şi am plecat.
M-am îndepărtat încet de locul faptei şi încă mai auzeam frânturi de vorbe din dialogul lor, când… Tăcere. Chiar, prea tăcere! Suspect. M-am oprit din drumul meu, dar nu m-am întors. Or fi plecat? Trebuie să-mi văd de treabă, de ale mele… pâine, cartofi, piaţa… Ei uite că nu pot. Ce-o fi, o fi! M-am întors.
Cei doi erau pironiţi locului şi mă priveau. Da’ o privire d’aia, milostivă, a rugăminte, de-mi plimba omuşorul în sus şi-n jos. Şi-am înţeles….
Ei pentru mine făceau ce făceau. Eram singurul lor spectator. Şi eu?…
Egoistul din mine s-a supărat şi pleacă. Ca să vezi! N-am avut răbdarea să rămân până la capăt. Se terminau pâinea şi cartofii din lumea asta? Sau teama de a fi luat la întrebări de nevastă acasă mi-a grăbit paşii?
Ei gata! Ajunge atâta morală. Uite! M-am întors.
– M-am întors. Continuaţi!
– Nu putem, mi-a răspuns ”groparul”.
– Dacă vreţi, mă mai întorc odată, o dau eu pe limba lor.
– Un om întors e un om pe dos, veni promt replica reporterului.
E clar. Trebuie să intru în jocul lor. În clipa aceea, mi-au trecut prin minte toate prostiile, toate tarele şi ignoranţa lumii. Nimicurile pe care le ridicăm la rang de conduite morale, obiceiuri şi tradiţii, sunt mai importante omenirii decât o banală discuţie, ca un joc firesc de cuvinte, cu profunde înţelesuri.
Zilnic ne afundăm într-o groapă a ignoranţei din care nu facem nici cel mai mic efort de a ieşi din ea, de a ne elibera din firescul cotidian.
Nu trebuie decât să ne oprim din drum, să ne punem întrebări şi să răspundem la altele mai curioase decât ale noastre. E greu?
O fi! Eu unul am treabă. Pâine şi cartofi găsesc oricând, dar doi indivizi puşi pe ”aiureală”, niciodată. Şi cum să mă lipsesc de o aşa sursă de inspiraţie pentru această povestire?
Deoarece clipa mea de gândire sclipitoare a expirat, revin la băieţii mei.
– Şi dosul unui om spune uneori ceva, mă abat eu pe o altă pistă.
– N-ai nimerit-o. Astea nu-s cuvinte.
– Corect! Eu zic să revenim la groapa noastră.
– Care groapă? Cea de ieri sau cea de azi?
– De ieri. Azi avem deja o groapă.
– Ziua de ieri s-a dus. E îngropată…
Şi vorbele se scurg încet ca pe nişte roţi dinţate bine plasate pe făgaşul vieţii, aşternându-se una câte una pe această hârtie. Cum să le ignori?
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
