”Hai noroc, neamule!” (scurtă istorie, scrisă sau bănuită, despre ţuica la români) – de Lică Barbu

531
Cazan de tuica - editare Rudy

Un alt titlu mai potrivit despre istoria ţuicii în ţara noastră n-am găsit. Nici dacă m-aţi fi cinstit c-o ţuică. Hai două! Şi nu mă pot abţine să nu completez că această miraculoasă băutură ar fi meritat locul ei pe stema ţării. Măcar mirosul.

Nenumăraţi specialişti, istorici, antropologi, căutători de ţuică, filosofi, ţuicangii, bla, bla, bla, au răscolit toată istoria pentru a atesta documentar când s-a produs prima ţuică în România. Slabe rezultate. Prima menţiune documentară despre existenţa cazanelor de fabricat o băutură alcoolică distilată pe teritoriul României pare să dateze din 1332. Aţi citit bine: ”pare”. Fabricarea ţuicii este cu mult mai veche. Că te întrebi, ce-o fi fost mai întâi, ţuica sau românul? Nici dacii nu mai ştiau. Păi, cum să mai ţină minte dacul viteaz când a făcut prima ţuică, dacă după fiecare degustare a distilării uita tot. Te pui cu ”fruntea” cazanului? Te pui. Măcar un deşt’. Şi adio istorie!

Dovezi ale primei ţuicăreli pe plaiurile mioritice nu există. Nimic nu s-a păstrat. Totul până la fund. Doar mirosul s-a transmis din tată-n fiu ca o moştenire de nerefuzat. Tata avea o vorbă: ”Fiule, în viaţă să-ţi faci o casă, să plantezi un prun şi să-ţi faci cazan de ţuică. Copilul vine de la sine”. Urma o înjurătură de nereprodus. Din cauza bâlbâielii la un păhărel.

Da’ ce e ţuica, bre?” mă întrebaţi de parcă n-aţi şti.

Rachiu, ţuică, palincă, vinars, basamac, troscău, buşalniţă, ţoială, pufoaică, ochii lui Dobrin, mitilic (ultimele şase sunt culese de mine de la diverşi ţuicari ”profesionişti”) – toate produse în condiții casnice – sunt băuturile tari care, fără să detroneze vinul, se consumă la sărbători, la o ”inspirație” într-o zi de muncă pe câmp, la privitul zărilor, la o vorbă descântată, la o sfadă, la orice ar fi, bun sau rău. Doar când dormim nu se consumă, cu toate că nici atunci nu suntem siguri.

Ţuica poate fi fabricată din orice. Nu există limite. Metoda de preparare cu pufoaica e depăşită. Se fac intense cercetări, prin cătunele moldoveneşti, pentru a prepara ţuică şi din beţe de chibrit nefolosite. Cu toate că sunt pe cale de dispariţie, nu înţeleg de ce tot se insistă?

Iar așa cum velnița sau mini-distileria improvizată e un obiect nelipsit în multe gospodării, fiecare moldovean reinventează rețeta de preparare a acestor băuturi tari, iar expresia populară – ”Câte bordeie, atâtea obiceie” – se confirmă de fiecare dată. Deci, să nu ne mirăm de chibrituri.

Istoricul și poetul Nicolae Iorga scria în ”Istoria românilor în chipuri şi icoane” că rachiul a ajuns o băutură populară în spațiul românesc după ce evreii polonezi, goniți de necontenitele zguduiri ale regatului care se prăpădește, s-au așezat în sate, vânzând rachiu. ”Velnițe pentru rachiu erau multe, de când plăcerea ruinătoare a rachiului se simțise și de țăranii noștri”, povestește scriitorul.

Puţin, foarte puţin era documentat ilustrul istoric şi filosof, Nicolae Iorga. Domnia sa nu a gustat îndeajuns licoarea zeilor, şi anume ţuica. Altfel, ar fi observat că pe Columna lui Traian sunt sculptate în basorelief secrete de fabricare a ţuicii. Romanii nici până azi nu s-au prins.

Ar fi ştiut că Măria Sa, Ştefan cel Mare, n-ar fi biruit la Podul Înalt pe turci dacă nu i-ar fi aburit cu o ameţitoare aromă de ţuică de la cazanele în fierbere. Adică ceaţa de care se tot aminteşte în hrisoave. Din mahmureală, turcii au fugit la Dunăre să stingă ”arsura”.

Nene Iorga! Oştenii moldoveni nu atacau cetatea Brăilei, aşa din dor de victorii. Se ştia clar că turcii o tăiau prin catacombe spre corăbii, iar răzeşii cotropeau toate cârciumile din cetate nimerite la fiecare colţ. Cetatea s-a năruit, dar cârciumile se păstrează şi astăzi.

Celebrul cronicar moldovean Grigore Ureche, a emis o greşeală imensă, scriind că ”Noi de la Râm ne tragem”. Mulţi nu ştiu că marele vornic, atunci când a scris, era aghezmuit bine cu ţuică din mere, la modă pe-atunci, şi voia să scrie ”Noi de la Măr ne tragem”. Adică viceversa.

Mai mult, o legendă urbană, care dăinuie încă de prin secolul XVII până astăzi, amintește de faptul că însăși mama lui Mihai Viteazul stingea setea mesenilor – de multe ori comandanți ai oștirii, cu rachiu pregătit în distileriile ei. Bineînţeles că pe ”caiet”, doar nu degeaba.

În Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron Vodă”atunci când se descrie a doua domnie a lui Petru Rareş (1541 – 1546) ”nemică de alta nu-i era grijă numai cu toată casa sa a petrece în ospeţe şi în dezmierdăciuni”. Petru Vodă prefera vinul, fie din viile moldoveneşti, fie cel primit de peste munte, printre delicatese, saleurile şi tăria de vin trimisă din Ardeal, adică vinarsul. Ăla om. Petrică îi cinstea pe toţi şi uite, istoria nu l-a uitat.

Păi, dragii mei! Dacă Ceauşescu ar fi cinstit participanţii la mitingul din 21 decembrie 1989 cu câte o ţuică, şi nu cu o sută de lei în plus la alocaţie, ar fi trăit şi astăzi. Făcea istorie fraierul.

Despre popularitatea ţuicii se înțelege și din ”Calendarul sătenilor”, o broşură de câteva zeci de pagini, scrisă de ”mai mulţi feciori de săteni” şi tipărită în anul 1907. „Este foarte greşită credinţa că rachiul e bun pentru orice boală. Căldura şi puterea rachiului se aseamănă cu focul de paie. Căldura ce-o simţim ne arde trupul, ne ucide gândul, ne face neoameni. Rachiul duce pe om unde nu e voia lui. În loc să daţi paraua voastră pe otravă de băutură, daţi-o pentru carne, ouă, lapte şi alte lucruri trebuitoare. Cea mai bună băutură este apa curată”, ne învață feciorii săteni. Şi-au plecat la o ţuică să sărbătorească lansarea broşurii. Trei zile şi trei nopţi. Atât dura o ”lansare”.

În părţile vestice ale Transilvaniei sunt amintite pruniştile şi cazanele de pălincă în mai multe scrieri medievale. Cazanele de aramă făcute de ţiganii nomazi costau foarte mult şi astfel într-un sat erau doar câteva căldări, în funcţie de nevoile de consum. Aiurea ”câteva”! Doar cele oficiale se cunosc. Celelalte au rămas de prăsilă generaţiilor următoare.

Pentru etnograful Boris Zdreciuc, România nu se poate împărţi decât între două mari provincii: Nordul Pălincii şi Sudul Ţuicii. În legătură cu procesul de distilare un fapt este clar. Cu cât tăria este mai înaltă cu atât se diminuează aromele. Deosebirea între ţuică şi pălincă este dată de mărgele care nu apar decât la distilatele peste 45 de grade. Dar cine mai numără mărgelele după câteva păhărele? Popa Tatu? Dăi pe gât şi ”Doamne ajută!”

Şi câte şi mai câte scrieri despre ispititoarea, dar şi ”otrava” asta de ţuică. Istoria e plină de contraziceri. Normal. Cine se mai înţelege după două-trei păhărele.

A dreacu’ băutură, bre! Te doare capu’, zău! Nimeni nu-i vine de hac. Era să scriu ”hâc”.

Atâta timp cât există zeama de varză acră, hai noroc şi la mai mare!

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.