”Halloween” de Letiția Vladislav

271
Letiția Vladislav Halloween

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roSe însera repede. Mai repede ca în București. Asta pentru că eram între dealuri și munți. Copiii erau preocupați până peste cap cu niște dovleci frumoși. Le scoseseră toate ”măruntaiele”, le desenaseră ochi, nas și guri deschise, scobitorile gălbui serveau ca dinți, după ce soțul tăiase totul cu un cuțit. Cu o lumânare înfiptă în dovleac, aveai un cap de speriat, dar și o lumină gălbuie pe drum. Pentru drum erau prea grei, așa că au rămas pe balcon, între florile de toamnă și, seară de seară, rânjeau răutăcios trecătorilor. Martin și toată grupa de școlari din cartier ne informaseră că începe și un marș al lanternelor, că ei vor participa și că nu ar fi rău dacă noii lor prieteni vor fi alături. De la Institut până acasă, cumpărături la Grosso, repede, repede, un kilometru pe semi-întuneric spre oraș, pentru că numai acolo erau de găsit lanternele cu pricina, în toate culorile, dar mai ales galbene. Toți doreau lanterne galbene, cu baterie și un beculeț mic, fixat în fundul lor, un baston de care le agățai și, cum toți iubeau dulciurile, niște bomboane, galbene și ele, pentru îndulcirea spectacolului. Intram în iarnă, venise vremea îngerilor care coborau, seară de seară, pe pământ, vremea poveștilor de groază, a umbrelor rele, care trebuiau alungate cu lumină, Halloween. În țară, cel puțin eu, nu auzisem de așa ceva. Cred că nu. Dar dacă aș fi auzit, nu aș fi dat nici un ban, să umblu de nebună cu o lanternă galbenă pe străzile Ferentariului, alungând întunericul și fugărind îngerii aducători de groază. Cine știe, poate aș fi ajuns celebră la Spitalul de nebuni, vecinii mei chemând cu siguranță salvarea. Și pentru un nebun veneau de o sută de ori mai repede ca pentru unul care-și dădea duhul cu telefonul în mînă. ”Laterne, Laterne, Sonne, Mond und Sterne”, cântau copiii pe sub balcoanele noastre, trecând prin fața Gündischilor, apoi pe la Fredy și Gina, mai sus, pe la George și Heidi, apoi coborând în jos, spre gară. Se auzeau din ce în ce mai slab, era întuneric beznă și noi ne făceam griji cu carul. Și, ca și cum ne-ar fi auzit gândurile, urcau din nou dealul, ”Laterne, Laterne…” cântând cu vocile lor pițigăiate, apoi fiecare suna la ușa lui, lăsând noaptea să domine străzile abandonate.

– Mai mergem și mâine, zise băiatul, a fost așa de frumos.

– Și eu, zise fata, mi-a plăcut mult, mamă.

– Trebuie să vă sfătuiți cu Martin, i-am potolit, noi habar n-avem dacă și mâine se merge cu lanternele pe străzi.

– Am mers prin parcul de lângă râu, mamă, puteam auzi apa cum curgea, nu era nimeni în afara noastră și, un pic de frică, recunosc, am avut, numai un pic de frică.

– La întoarcere ne-a speriat cineva, continuă fata, se făcea că latră ca un monstru…

– Monștrii nu latră.

– De unde știi tu? Ai văzut unul?

Era evident enervată de fratele ei autoștiitor.

– …parcă mergea în patru labe, era imens și lătra ciudat…

– Dar mai trăiți, închise soțul discuția, amândoi sunteți aici în sufragerie.

Au înfulecat ceva și ne-au povestit de tot drumul făcut, dus-întors, cântând, tremurând de frig și frică de monstrul care, se pare, nu era destul de flămând, de faptul că noi, fricoșii, stăteam pe canapea, în vreme ce ei, în întuneric, erau curajoși.

– Din nou au aruncat mobilă pe străzi, zise fata, eu am văzut o balanță…

Aveam câteva lucruri de pe stradă. Pentru noi era nemaipomenit să poți scotoci printre haine, mobile, aparate electrice, tablouri, cu valoare sentimentală, până și ghivece de flori, ori televizoare cu o etichetă albă pe care era scris că functionează. Ne-am îmbrăcat și am plecat să căutăm prin gunoaie ceva ce ne-ar putea fi de folos. Fata și-a luat balanța. Era pentru scrisori, veche, uzată, martora a zeci de istorii, bune și rele, povești de dragoste și trădări, iar acum, că totul se moderniza, nu mai avea loc la poșta orașului, așteptând s-o ia cineva acasă și să-i dea locul meritat printre cărți și alte amintiri. Cel mic a găsit un joc, animale care se luminau dacă apăsai pe un buton, după ce descopereai numele lor, marcat cu un alt buton. Noi am luat un tablou. Toamnă pe un câmp proaspăt arat. Vântul spulberase frunzele peste arătură, zăpada acoperise un alt colț, mai verde, se făcea seară și două ciori, nedumerite, stăteau ca niște observatori înțepeniți, cu ochii la cer. Altceva nu dorisem. Am agățat tabloul în sufragerie și, după ce l-am studiat o bună bucată de vreme, am văzut că se potrivea pe acel perete gol, din spatele canapelei. A doua zi începea Halloweenul și trebuia să fim odihniți. Gerti cumpărase o pungă imensă de dulciuri, special pentru copiii care vor suna la ușa noastră, mascați, vor cânta ceva de Sfântul Martin și vor aștepta nerăbdători să-și capete plata pentru muzica făcută. Nici de asta nu auzisem în țară. Acolo erau tramvaiele pline cu ”ța-ța-ța, căpriță, ța…”, sau ”Martin, Martin, Martinel…”, dar țigănușii nu erau mascați. Ei urcau și coborau din tramvaie, uneori îi vedeai de trei ori într-o oră, însă ceva organizat, ca aici, nu văzusem. Eram toată o furtună. Doream să fie seara perfectă. Copiii, agitați, dormiseră cu măștile pe noptieră. Noi am adormit greu. A doua zi umblam ca găinile bete. Prea multe impresii în două zile, prea multe de comparat, ce mai, eram storși. Cei mici s-au îmbrăcat singuri cu hainele lor de groază. Iar cu măștile pe față nu mai știai cine sunt. Copiii vecinei au început Halloweenul la ușa noastră, lor le-am dat niște bănuți și dulciuri, pentru că Martin visa să-și cumpere o carte cu desene, iar Gerti avea la fel de puțini bani ca și noi. Au sunat la toate porțile, cu gentuțele lor pregătite, i-am auzit cântând până au coborât spre gară. La ușă suna ca la poliție. Nici nu pleca o grupă, că o alta urca pe scară. Se făcuse aproape unsprezece noaptea când cei doi și copiii vecinei s-au întors. Toate gențile erau pline. Buzunarele stăteau să pleznească. Fețele lor erau roșii de frig, dar ochii le străluceau cu toată puterea.

– De aici nu mai plecăm niciodată, au decretat din nou ai noștri, ați auzit, nu, de aici nu se mai pleacă!

Nu-i puteai așeza în pat. Împărțiseră camera în două, fiecare cu jumătatea lui, eliberaseră buzunarele și cele două genți, râdeau, conversau așa de mulțumiți, de parcă nu erau ei, cei care se luaseră, cu câteva ceasuri înainte, la bătaie. Prada Halloweenului era bogată. Vor mânca și în somn bomboane de ciocolată. Iar noi nu vom reuși să-i potolim, nici cu amenințarea că se vor umfla ca două baloane. Era noaptea lor. Câștigul lor. Munca lor. Cântaseră ca nebunii, cum ne mărturisise Martin, numai și numai să fie bine răsplătiți.

– Ești liniștită ?, m-a întrebat soțul.

– Da, i-am spus, bucuria lor mă liniștește.

– Acum dormi, zise, sărutându-mă, dacă tu ești fericită sunt și eu fericit.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.