”Hanoch Levin – «Krum»” de Gheorghe Miletineanu

595
”Krum” de Hanoch Levin Gheorghe Miletineanu cronica de teatru
Imagine din spectacolul ”Krum” de Hanoch Levin

cronica de teatru logo leviathanAm avut prilejul să prezint cititorilor personalitatea complexă a lui Hanoch Levin prin mijlocirea uneia dintre lucrările lui târzii, tratând o problematică ancorată în istorie. Am acum prilejul să revin la creația dramaturgului prin mijlocirea uneia dintre piesele lui timpurii, ”Krum” care a fost scrisă în 1975. Unii o consideră printre lucrările cele mai importante ale scriitorului.

Hanoch Levin
Hanoch Levin

Personajul central al piesei, subintitulate  ”o piesă cu două nunți și două înmormântări”, este  ”Krum” (numele eroilor lui Hanoch Levin sunt adesea fanteziste, câteodată produc prin sonoritatea lor – sau prin sugerarea unei etimologii – anumite asociații de idei; krum, de pildă, înseamnă în idiș ”strîmb”, ”infirm”), un bărbat încă tânăr care se întoarce în Israel după ce a petrecut o vreme în străinătate, unde n-a izbutit să-și facă vreun rost. Asta nici nu-i de mirare: Krum e un neisprăvit, care vântură ideea că scrie un roman (nu-l va scrie, mai mult ca sigur, niciodată!), nu e câtuși de puțin dornic să muncească pe brânci, dar i se pare firesc să se lase răsfățat de către cine e dispus să-l răsfețe. Cu maică-sa, care-l adoră și care suferă să aibă un fiu neașezat la casa lui, cu maică-sa care-și dorește în van nepoți, e grobian, cu prietenul lui, Tugati (tugati înseamnă în ebraică ”tristețea mea”), e brutal, față de fosta lui amantă, Truda (truda în ebraică înseamnă ”ocupată”, ”ostenită”, ”sâcâită”), e egoist. E cât se poate de cinic în a pretinde una și alta de la cei care-l înconjoară. În cele din urmă, promite să se însoare cu Truda, pe care n-o iubește, dar de care profită și căreia îi complică destul de tare viața, fiindcă Truda, care s-ar zice că-l iubește, dar care nu-și face în privința lui iluzii, e, totuși, gata să renunțe de dragul lui la un alt amorez, Tahtih (numele sugerează supunere, subordonare). Truda îi face unei prietene, Dupa, foarte dornice să se mărite, un serviciu de pețitoare, recomandându-i-l pe Tugati. Dupa nu se simte deloc atrasă de Tugati, un maniac al grijii de propria sănătate, dornic să-și găsească un rost. Iată deci două perechi organizând două nunți. În nici una dintre perechi relația nu e de dragoste veritabilă, toți patru caută în căsnicie o stabilitate respectabilă care să-i ferească de solitudine. În peisaj survine încă o pereche, Tzvitzi, o damicelă care-și cunoaște perfect interesele, și Bertoldo, italianul obsedat de sex, cu care e cuplată. Se declanșează un bizar chassé-croisé: Dupa se amorezează de amantul latin, Krum de Tzvitzi. Toate astea sunt posibile pentru că, precum spuneam, nici unul dintre eroi nu are habar de ce înseamnă iubire, toți sunt în căutare de confortabilă respectabilitate burgheză. Cele două nunți anunțate în subtitlul piesei au loc: Dupa cu Tugati și Truda cu amorezul abandonat în favoarea lui Krum, după ce Krum, plecat din Israel, a abandonat-o, făcând posibil romanul ei cu amorezul respectiv, Tahtih, care nici n-a apărut la nunta la care urma să fie mire. Ambele nunți sunt rapide și cam jalnice, spre nemulțumirea invitaților dornici de mâncare, băutură și dans. Au loc și cele două înmormântări făgăduite în subtitlu: Tugati, în pofida grijii lui exacerbate pentru propria-i sănătate, și mama lui Krum. Între timp, Truda îi naște soțului ei un copil. Vecinii lui Tugati, Felicia și Dolce, a căror îndeletnicire primordială e să se lase invitați la nunți și la alte festivități, pentru ca acolo să mănânce și să bea în contul gazdelor, eventual să șterpelească o sticlă de coniac, au ocazia să se lase poftiți la ceremonialul circumciziei copilului. Tzvitzi pleacă la Los Angeles, să-și caute acolo un soț, lăsându-l pe Bertoldo disponibil pentru Dupa, care însă nu dă curs insistențelor lui – ea urmează să plece în nordul țării, ca să se angajeze casieriță la un supermarket, fiindcă pe la casă trec mulți bărbați. Tonul comediei se întunecă și comedia devine din ce în ce mai mult o tragicomedie sinistră.

Krum 1

Nu e nevoie de hermeneutică superioară ca să descifrezi sensul piesei lui Hanoch Levin: ea înfățișează, și condamnă, un mediu social din care lipsește orice spiritualitate; oamenii își câștigă cumva pâinea cea de toate zilele, mănâncă, beau, se împerechează în dreapta și în stânga, oarecum la întâmplare, fără simțire autentică; singurul divertisment cultural în această lipsă totală de orizont este, când și când, cinematograful, care creează iluzii, îmbată și, de fapt, îndobitocește și mai rău; ce le mai rămâne acestor făpturi abrutizate, al căror gol interior e absolut, altceva decât să-și exprime uneori, într-o tresărire de luciditate sau într-o revărsare de cinism, de obicei în varii clișee, vidul existențial desăvârșit, conștiința – cețoasă – a implacabilei lor ratări și a inexorabilei lor singurătăți. Totul nu-i decât zădărnicie, păi nu?

În pragul morții, Tugati care, obsedat de propria sănătate, s-a întrebat mereu  și i-a chinuit și pe cei din jur cu întrebarea când e bine să facă gimnastică, dimineața sau seara, vorbește cu sine însuși așa: ”Dumnezeule, iartă-mă. Am fost un om numai pe dinafară și am trăit o viață numai pe dinafară. Dar dacă nu mi-a trecut prin cap niciodată un gând sublim, asta e numai pentru că n-am încetat nicicând să caut o soluție la problema programului meu de gimnastică. Și când îți cer azi să mă ierți și să nu fii prea aspru cu mine, e numai pentru că eu cred că suferința mea din cauza problemei gimnasticii a fost mare, mare, și n-a fost cu nimic mai prejos decât orice suferință sublimă. Câtă suferință am trăit eu, Dumnezeule, ăsta e singurul lucru care vorbește pentru mine, în avantajul meu, fiindcă în afară de suferința asta eu n-am nimic.” Patetic, și ridicol.

În ultimul tablou al piesei, Krum se adresează trupului neînsuflețit al maică-sii așa: ”Întoarce-te la viață, leș neprețuit, și trezește în mine din nou credința mea din copilărie că puterile tale sunt de neînvins. Scoală, tu m-ai născut și tu m-ai crescut și pe tine m-am bizuit că într-o zi o să mă mîntui, că într-o zi o să-ți smulgi de pe față masca și îndărătul chipului care vădește suferință și pustiu lăuntric o să se dezvăluie un chip fericit și o să râdem, o să râdem de visul urât pe care l-am visat. Scoală, mamă, și intră în casă să-mi pregătești un prânz, că altceva eu nu mai primesc, nu mai primesc, nu mai primesc. (Dă să plângă, dar se stăpânește.) Nu, nu, încă nu, pentru un asemenea plâns încă nu sunt copt. (Iarăși dă să plângă, dar se stăpânește.) Nu, mai e timp pentru o durere cumplită ca asta, și eu încă nu sunt gata. Mai târziu. Trebuie să mă pregătesc, trebuie să adun puteri, să mănânc bine, să dorm bine, să fac gimnastică în fiecare dimineață. Trebuie să mă coc, trebuie să mă fortific în vederea acestei zile, și ziua asta o să vină, și eu o să izbucnesc într-o mare explozie de emoții, și o să mă scalde un val uriaș de plâns. Și toate pocăințele sufletului o să se desferece, și eu o să plâng, o să plâng, după tot, după maică-mea și după viața mea și după iubirile mele, și după tot timpul irosit care n-o să se mai întoarcă niciodată, și eu o să sfărâm pentru totdeauna stavila care mă sufocă, și atunci o să fiu curat și proaspăt – în ziua aceea care negreșit o să vină cândva – curat și proaspăt și gata în sfârșit să trăiesc. (Iarăși dă să plângă, și iar se stăpânește.) Încă nu. O să fac gimnastică în fiecare dimineață. Mai târziu.”. Un text tragic, sfâșietor și totodată perfect rizibil; un cumplit text grotesc.

Krum spectacol

O ultimă mostră din acest amestec de trezie a minții cu auto-amăgire, de franchețe și de clișeu – Tahtih, soțul Trudei și tatăl copilului ei, i se adresează lui Krum, care se miră că-l găsește pe balconul locuinței lui, singur: ”Și ce? Numai pentru că m-am însurat cu Truda și am un copil am devenit nesimțit? Am și eu sensibiltăți, și am insomnii, și încă cum. Am să-ți spun mai mult decât atât: mă uit câteodată la fața Trudei, și îmi vine deodată să plâng de jignit ce mă simt în toate năzuințele și visurile pe care le-am avut odată. Eu cu talentele mele… Și în loc de asta – Truda. În fiecare noapte îi frământ fundul ca un ucenic de brutar. Are fire de păr negru pe coapse și sub nas, asta cu siguranță nu-i ceva nou pentru tine. Dar carnea ei – în privința asta poate că nu ești la zi – carnea ei a început să se scurgă. Și eu țin la zeama asta gălbuie și păroasă mai mult decât țin la propria mea viață. Mai mult decât țin la propria mea viață… Ei, poate c-am exagerat un pic. Dar eu nu pot fără ea. Mă simt atras de ea, e o atracție îngrozitoare. Uneori, când n-o văd o jumătate de ceas mi se pare că-mi ies din minți. Observi contradicțiile? Și totul se zbuciumă înlăuntrul meu, chiar acolo înăuntru. Așa încât, cine-a spus că gata, nu mai sunt sensibil și complicat? […] Nu, n-am terminat ce-aveam de spus. Tu taci, tu precis că râzi în sinea ta și-ți spui: Slavă Domnului, și ăsta suferă. Prostii. Nu te grăbi să te bucuri. Astea sunt doar bube mărunte ale fericirii mele și a Trudei. Tu bineînțeles n-ai să înțelegi asta. Tu n-ai nici sare, nici piper. În viața ta nu se întâmplă nimic. Tu nu știi ce înseamnă un jug, ce e o casă, ce e dragostea, ce înseamnă să ai un copil, copilul tău.”

Înfiorătoare spovedanie. Sinceritatea – câtă e în ea sinceritate – e mai degrabă respingătoare, poza e mai degrabă neîndemânatică, constatarea eșecului e aproape insuportabil de dureroasă, bravada e evidentă; termenul propriu, exact, de diagnostic medical, se învecinează cu șablonul de două parale. Cunoscătorii dramaturgiei românești vor recunoaște, fără îndoială, similitudinile dintre stilul lui Hanoch Levin și maniera scriitoricească practicată în piesele lui Teodor Mazilu.

Krum

Problema pe care mi-o ridică acest tip de dramaturgie a lui Hanoch Levin este dacă autorul vizează și osândește o anumită realitate socială, determinările sociale ale mizeriilor omenești, determinări în principiu ameliorabile, sau dacă el stigmatizează vicii intrinseci, definitorii ale condiției umane. Din această dilemă e cu neputință de ieșit printr-o afirmație univocă.

În 1975 Hanoch Levin și-a pus singur piesa în scenă la Teatrul Municipal din Haifa. Ea a mai fost montată la Teatrul Cameri în anul 2000. Noua montare a fost jucată în premieră, la Teatrul Cameri, în 2017. Între timp, piesa a fost tradusă în mai multe limbi și jucată în mai multe țări din Europa, inclusiv România, la Târgu-Mureș. ”Krum” a fost jucată și în Maroc, ba chiar și în Brazilia. Noua punere în scenă, israeliană, din nou la Teatrul Cameri, a fost realizată regizoral de reputatul Ilan Ronen. Creatorii noii producții au decis să strămute acțiunea piesei din anii ’70 ai secolului trecut în anul 2017, eroii piesei devenind reprezentanți ai așa-numitei generații Y, a milenialilor.

Krum

Autorul decorului (Niv Manor) și autoarea costumelor (Ola Shevtzov) își explică în caietul-program scenografia, legitimând-o prin afirmația că Hanoch Levin a scris piese cu largă deschidere spre universal, actuale azi ca și acum peste patruzeci de ani și nu neapărat legate de locul în care se petrece acțiunea lor; scrierile dramaturgului beneficiază așadar de regimul acceptat pentru montarea marilor clasici, ale căror piese sunt astăzi aproape fără excepție aduse pe scenă în scenografii cu totul străine de contextul în care au fost ele concepute. Imaginea din care s-a născut aspectul plastic al întregii montări este imaginea aeroportului unde, în prima scenă a piesei, Krum e întâmpinat de către maică-sa și de către amicul Shkita; pe laturile scenei sunt două mari panouri, fiecare cu câte două largi deschideri; panourile sugerează arhitectura brutalistă și ca textură și ca design – cu verticale ușor oblice. Cutia aceasta este închisă înspre fundalul scenei printr-un imens perete de sticlă, în care există o ușă glisantă. Între acest perete străveziu și ”orizontul” scenei se găsește un spațiu destul de larg, prin care se circulă și în care se desfășoară episoade întregi. Prin peretele de sticlă dialoghează uneori personaje aflate în prim-planul scenei cu personaje aflate în spațiul liber dindărătul acestui perete.

Nu dau în scris că publicul corelează metafora aeroportului cu dorința mai multor eroi ai piesei de a ”evada” din Israel ca să-și caute norocul pe alte meleaguri. E însă cert că soluția propusă de scenografi rezolvă cu strălucire problema schimbărilor de decor: piesa lui Hanoch Levin e alcătuită din 34 de scene, unele foarte scurte, iar acțiunea se  mută în permanență din case de oameni  pe balcoane de apartamente, din stradă în cafenele, dintr-o sală de cinema în săli care se închiriază pentru festivități, dintr-un spital pe țărmul mării etc., etc., etc. În spectacol, pe covorul de scenă neutru care întregește arhitectura descrisă mai înainte se aduc, atunci când e nevoie, un scaun sau mai multe, o masă pe rotile sau un pat pe rotile etc., iar acțiunea curge neîntrerupt, chiar și atunci când regizorul a solicitat ca mobilier un pian cu coadă, plus taburetul pianistului. Șapte enorme ecrane de televiziune sunt suspendate la înălțime în fața peretelui de sticlă și pe ele se proiectează de câteva ori imagini filmate sau apar simple străfulgerări de lumină – fără video art, despre ce fel de aducere la zi a acțiunii piesei ar mai fi putut să fie vorba?

Evident, de-a lungul spectacolului se fac nenumărate fotografii, cu și fără flash, inclusiv selfie-uri, ba are loc și o filmare cu tot dichisul – operator, inginer de sunet, machieuză ș.a.m.d. Se înțelege de la sine că nu se pierde nici o ocazie de folosire a unui laptop.

Costumele sunt și ele aduse la zi. Multe dintre ele sunt de-a dreptul elegante, în decorul oricum elegant.

Nimic din toate aceste modernizări nu mi s-a părut scandalos. Dar nici nu pot să trec sub tăcere că, la un loc, ele introduc în spectacol un anumit glamour; universul care se conturează în imaginația cititorului la lectura piesei e unul ceva mai modest, nu marginal, dar oleacă mai sărman, din care e mai ușor de înțeles că mulți țin cu tot dinadinsul să scape. În piesă, chiar și Shkita (shkita înseamnă ”liniște” în ebraică), martorul tăcut la evenimente, neimplicat în ele, anunță în cele din urrmă că vrea să plece din Israel; nu știe ce va face în străinătate, dar în țara lui se plictisește.

Krum-S-Cameri 2017
Fotografii din spectacol

Spectacolul e foarte bine jucat; câteva roluri se disting prin calitatea jocului actoricesc, unele și printr-o lectură neașteptată a caracterului personajelor respective; una peste alta, ansamblul denotă spirit de echipă. Stridențe sunt puține. M-am bucurat să constat că montarea e sensibilă la tragismul anumitor pasaje din text și m-am necăjit să constat că în alte câteva pasaje, din fericire nu multe, ea nu a evitat ispita unor vulgarități. Sunt conștient că tonul optim pentru jucat Hanoch Levin nu e deloc ușor de găsit – textele dramaturgului sunt pline de capcane și creatorilor de spectacole li se cere un gust mai mult decât sigur ca să le poată evita.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.