Nathan Alterman (1910 – 1970) – poet, traducător, dramaturg, jurnalist – a fost una dintre cele mai importante și mai atrăgătoare personalități ale culturii israeliene. Spirit luminat, a lăsat în urma lui câteva minunate volume de poezii (între care ”Stele afară”, ”Bucuria săracilor”, ”Poemele molimelor”), numeroase traduceri exemplare, care, după mine, n-au îmbătrânit (pentru ”Fedra” lui Racine și pentru ”Nevestele vesele din Windsor” de Shakespeare a fost distins cu Premiul Cernihovski în 1946, iar pentru tălmăcirile din opera lui Molière, cu același premiu în 1967), câteva piese de teatru (între care ”Kineret”, ”Regina Esther” și ”Teorema lui Pitagora”). În 1947 a primit Premiul Ruppin, în 1957 i-a fost decernat prestigiosul Premiu Bialik pentru literatură, în 1968 – ca o încununare, Premiul Israel pentru literatură. Alterman a fost un poet foarte popular – multe din versurile lui au devenit cântece știute de toată lumea.
”Hanul stafiilor” a fost încredințat Teatrului Cameri în 1959, dar premiera lui absolută a avut loc acolo abia în 1962. E considerat un text clasic în dramaturgia israeliană. Marile teatre subvenționate par a se feri de el, fiindcă e un text deosebit de dificil, deosebit de pretențios, dar el revine frecvent în repertoriile școlilor de teatru.
Ce este acest ”Han al stafiilor”? E un amplu poem dramatic, povestea unui tânăr, Hananel, care-și părăsește iubita, pe Naomi, ca să-și realizeze vocația de violonist; în împlinirea acestei vocații, a acestei meniri, Hananel vede sensul vieții lui; și ca violonist el se și afirmă și dobândește celebritate; sărmana Naomi trudește din greu ani și ani de zile, respingând adoratori agresivi și așteptând întoarcerea făgăduită a iubitului ei; când el, într-un târziu, se întoarce, cei doi constată îndurerați că pentru fericire personală n-a mai rămas loc în viața nici unuia dintre ei, această fericire a fost sacrificată pe altarul artei slujite cu credință de înzestratul muzician. ”Hanul stafiilor” – într-o explicitare cam brutală, dar nu inexactă a metaforei – este lumea artei, universul iluzoriu în care trăiește artistul justificându-și existența și jertfind de dragul lui valori neprețuite ale celor apropiați și chiar valori neprețuite ale lui însuși.
Exegeți eminenți au deslușit în piesa lui Alterman motive faustice; pentru mine Naomi este Solveig, în nesfârșita ei așteptare a unui Peer Gynt, care, străbătând lumea, trăiește o peripeție după alta și nu contenește să se îmbete cu fantasme, fiindcă asta e chemarea lui în această lume, în timp ce singura iubire adevărată a vieții lui se ofilește, aproape uitată, acasă. A fost sugerată de către comentatori ideea că în ”Hanul stafiilor”, Alterman a strecurat și ceva autobiografic; e o idee plauzibilă.
Textul poemului dramatic e de o rară frumusețe literară, e însă lung și stufos; el se țese dintr-o multitudine de metafore care se întrepătrund și se suprapun, niciodată perfect univoce. Pe Hananel îl conduce spre triumf în cariera lui artistică personajul numit Falitul, devenit Impresar. Cei doi sunt urmăriți în hanul stafiilor de un Flașnetar însoțit de un maimuțoi și de un papagal (în spectacolul de la Teatrul Khan papagalul a fost suprimat) – flașneta nu e și ea un instrument muzical? Ajutoarele Flașnetarului nu împart bilețele în care e proorocit viitorul cui vrea să-l afle de la Flașnetar? Hangița, patroana lăcașului strigoilor, al universului artei, e o femeie ispititoare, care însă, îmbătrânind, regretă frivolitățile și deșertăciunile tinereții ei. Și așa mai departe.
Teatrul Khan din Ierusalim, cu grija lui știută pentru promovarea dramaturgiei clasice naționale, a înscris ”Hanul stafiilor” în repertoriul său, o opțiune dintre cele mai fericite.
Scenografia spectacolului a fost realizată de Adam Keller. E simplă și ingenioasă. Și se înscrie perfect în arhitectura neobișuită a sălii teatrului. Scena e înconjurată de perdele lucioase dintr-o folie de material plastic negru opac. Pe un practicabil nu foarte înalt circulă – pe rotile, silențios – niște podiumuri mai mici, care apar când e nevoie și dispar când sunt de prisos. Din practicabil e detașabilă o fâșie care se transformă, săltată pe practicabil, într-o banchetă prelungă, lăsând în locul ei o trapă foarte utilă în anumite scene. Partea din față a practicabilului, răsturnată, se transformă în bănci. În partea stângă și în partea dreaptă a practicabilului se află două fâșii care pot funcționa ca un covor rulant; actorii pot păși pe ele îndelung în direcția publicului fără ca, de fapt, să se clintească din loc.
Spectacolul a fost pus în scenă de Shir Goldberg, regizor permanent al teatrului. Ea pare să se fi consacrat clasicilor literaturii naționale – este autoarea mai multor dramatizări după Sh. I. Agnon. Ca să aducă ”Hanul stafiilor” la dimensiuni posibile în zilele noastre pe o scenă, ea a trebuit să scurteze în mod drastic poemul lui Alterman. O mare parte dintre tăieturile întreprinse de regizoare sunt binevenite, fiindcă înlesnesc publicului înțelegerea imediată a acțiunii piesei. Unele mi s-au părut excesive. Există în text un superb monolog al eroinei, construit pe leit-motivul ”Vino odată”; textul de spectacol a păstrat o referire la acest monolog, dar monologul însuși a fost suprimat. E drept că pentru a-l păstra în spectacol ar fi fost necesară în rol o tragediană. Suzanna Papian e o ingenuă dulce, foarte drăgălașă, foarte sensibilă, dar nu e o tragediană.
În poemul lui Alterman, Hananel se întoarce la Naomi după doisprezece ani de peregrinări, conform făgăduielii pe care i-a făcut-o, și asta deși Naomi l-a iertat de obligația de a-și îndeplini promisiunea. Shir Goldberg propune, dacă am înțeles eu bine, un alt final pentru această iubire ratată: Hananel nu o mai găsește în coliba lor pe Naomi – ea a trecut între timp în lumea celor drepți, și el imaginează doar desfășurarea unui posibil dialog cu ea și eventualele ei replici în cursul unei asemenea reîntâlniri; imaginația îi inspiră lui Hananel replicile iubitei lui așa cum le-a scris Alterman pentru o iubită care se află realmente în scenă; interpretul lui Hananel joacă așadar în această teribilă scenă ambele roluri, și pe al lui, și pe al ei, cea dispărută. Ariel Wolf e un june prim întru totul convingător, plin de energie și de farmec, dar versiunea sfâșietoare cutezător propusă de regizoare pentru această scenă finală cerea un tragedian veritabil, și asta Wolf nu e.
Scurtând și prelucrând poemul lui Alterman, regizoarea i-a adăugat versuri ale autorului care nu fac parte din piesă. Zicerea versurilor e în spectacol, din păcate, imperfectă, nici actorii, nici îndrumătoarea vorbirii lor scenice (Anat Zamshtaigman) nu par a ști că metrul versurilor trebuie neapărat respectat în rostirea lor pe scenă.
Rolul Hangiței, creat la premiera absolută de Hanna Maron, una dintre marile doamne ale teatrului israelian, este interpretat la Ierusalim, cu foarte mult talent și cu o subtilă știință a caracterizării personajului, prin mijloace actoricești laconice, de către Irit Pashtan. Nu m-a încântat peruca ei fancy și am urât rochia ei de lamé auriu (costume – Tal Kilshon), dar jocul actriței e minunat, nuanțat cu deosebită finețe.
Interpreții spectacolului nu sunt foarte numeroși, fiecare dintre ei joacă două, ba chiar trei roluri și toți (Nir Ron, Or Lombroso, Yehoyachin Friedlander, Shahar Netz, Dudu Ben-Zeev, Itay Shor) joacă devotați în mod exemplar, cu admirabilă profesionalitate, concepției regizorale asupra piesei, concepție care însă, uneori, sărăcește rolurile de culoare specifică. Am regretat, de pildă, că, în rolul melomanului împătimat – monologul acestuia e una dintre cele mai tulburătoare invenții ale poetului dramaturg – Aryeh Tcherner s-a mulțumit să sugereze pitorescul personajului, care nu poate trăi fără abonament la Filarmonică, măcar că abonamentul lui e în ultimul rând al sălii, și nici măcar n-a încercat să sugereze tragicul acestui iubitor de muzică adevărat, pentru care arta nu e un divertisment snob, ci o necesitate sufletească, a cărei satisfacere se obține cu mari sacrificii, făcute fără ezitare.
Banda sonoră a spectacolului alătură, cam de-a valma pentru gustul meu, muzică originală (Shlomi Bertonov), un concert pentru vioară de Prokofiev și jazz ca muzică de fond în anumite momente.
Sunt în spectacol câteva soluții discutabile. Nu pot înțelege, de pildă, de ce a trebuit plasată una dintre scene într-o saună (la Alterman scena se petrece într-o crâșmă); ca să nu atenteze la pudoarea publică, regizoarea și Tal Kilshon, autoarea costumelor, n-au adus în scenă actorii în costumația firească a cui se află într-o baie de aburi, iar costumația decentă în care ei apar e, după mine, perfect ridicolă: bărbați în izmene și cu prosoape aruncate peste vestoane negre, între care se ivește la un moment dat Hangița în halat de baie alb. De altfel, sunt și alte detalii misterioase în costumele spectacolului – la prima apariție Hangița intră cu poalele detestabilei rochii de lamé ridicate în brâu, de ce oare? În culmea gloriei, Hananel circulă purtând pe umăr, peste fracul lui de concert, ceva ce pare să fie o blană, o coadă de vulpe… Care să-i fie sensul?
Nu pot să nu notez în treacăt că regizoarea manifestă slăbiciune pentru acțiuni scenice paralele – pentru ca publicul să vadă cum trudește Naomi până la istovire în timp ce Hananel face carieră, iubita lui traversează spațiul de multe ori, cocârjată sub niște imenși saci din plastic negru și astfel abate atenția auditoriului de la dialogurile care se poartă în același timp în prim-plan.
Sunt în spectacol și câteva momente foarte emoționante, și pline de miez. Unul dintre ele este, în mod neașteptat, moartea Maimuțoiului (Yaniv Segal). În lipsa lui Hananel, Fiul cămătarului a vrut s-o aibă pe Naomi și ea l-a respins; reîntâlnindu-se cu Hananel, Fiul cămătarului îndreaptă asupra violonistului un pistol, iar Maimuțoiul, ajutorul credincios al Flașnetarului, sare să-l apere pe Hananel de atentator și e nimerit de glonțul destinat de acesta rivalului său. Songul Hangiței despre trecerea neiertătoare a anilor e și el, interpretat de Irit Pashtan, unul dintre momentele mișcătoare ale spectacolului.
Dar, din păcate, nu sunt deloc convins că, oricâte ar fi soluțiile fericite, și de efect, din montare, ea izbutește să descifreze cu adevărat, în profunzime, piesa; sunt conștient că misiunea pe care și-a asumat-o regizoarea era neobișnuit de grea; n-aș spune însă că spectacolul, în ansamblu, îți strânge inima și te face să regreți, cu durere, că prețul succesului în artă și al fericirii de a trăi în artă, prețul pentru care, ca să-l poată plăti, artistul trebuie să fie egoist și plin de cruzime, este nefericirea celor apropiați și neîmplinirea lui însuși ca om.
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
