Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Haz de necaz” de Florika Waltère

25
florika waltere stress (1)

logo rubrica stress & the cities– Sin-gu-ră! Singură-singurică mi-am dat de cap! – Și ăia șapte doctori la care ai umblat, cu dureri insuportabile de la șold la călcâi, ăia ce aport au avut? – Au avut un aport serios: m-au trimis de la unul la altul, fiecare cu alte specialități, cu alte metode și, desigur, cu alte aparate, care mai de care mai scumpe… – Cred că aportul lor cel mai serios a fost să te convingă pe tine să îți iei soarta în propriile mâini! – Întocmai. În disperare, am început să mă observ foarte atent, amănunțit, ziua și noaptea, până când am depistat niște puncte foarte sensibile sub piele, ca mărgelușele… trigger-i le zice. – Adică doctorii nu au pus mâna pe tine? – Nu prea, nici ortopezii, pentru că nu eram fracturată. Însă analize și röntgenuri cât cuprinde… – Și cum ai găsit remediul? – L-am găsit pe internet și mi-l aplic singură, în loc să mai plătesc masaje, presopunctură și comprese calde la fizioterapeuți. S-au săturat și asigurările, nu mai plătesc. [pauză] – D-na doctor a pățit-o și ea tot cam ca tine: a umblat șase luni pe la ortopezi cu niște dureri sciatice care aproape o schilodiseră. – Cred că nu a luat triggeri, căci nu sunt molipsitori.   – Nici vorbă, avea altceva. Până la urmă și-a adus ea aminte că așa suferea și bunica ei în țară și că se trata la Amara. S-a dus acolo în concediu la tratament balnear… – Și? – A venit ca nouă și întinerită! – Hai și noi la Amara!

– Sfredelit, astupat, injectat, extracții, provizorii, coroane, sparte și iar sparte, spart chiar și dinții încă buni, pe desupra hop și cele administrative: concedii, asigurări, plăți suplimentare, cereri, tergiversări… Oare va avea un sfârșit tratamentul acesta stoma care durează de 6 ani? În paralel cu procesul de malpraxis pe care l-am intentat acum 2 ani? Știi ce urmează? – De un’ să știu? – După ce mă mai avariază câțiva ani, îmi vor pune implanturi, altă distracție. – De ce nu-ți convin? Așa își pun vedetele! – Eu presimt ceva și i-am luat pe departe pe stomatologi cu prospecțiunile. Ei recomandă prea călduros implanturile. Asigurările nu le plătesc, fiind foarte scumpe. Dacă îi întrebi la fix, cu efect de surpriză, „Dvs. câte implanturi aveți în gură?”, dau din colț în colț că nu au niciunul. Sunt pentru ceilalți, pentru proști. [pauză] – Corect, ei nu-și pun! Ascultați aici, am pățit-o pe pielea mea: după 13 ani implantul din cerul gurii, din extrema dreaptă spre ureche, a început să dea semne de bătrânețe. – Nu te ține până în mormânt? – Haida de! Are și el viața lui, între 10 și 20 de ani. Dar la implantare ți se dă de înțeles că-l porți o eternitate. – Nu se tratează la stomatolog? – La trei am fost. Le-am spus că-mi miroase și că e inflamat. Mi-au zis că n-am nimic. Pe net am aflat de periimplantitis și de ramura recentă stoma care o tratează. Mintenaș m-am dus la clinica universitară. – Te-ai dus la sursă, la marii implantologi! – Mai întâi mi-au făcut un deviz pentru două ședințe de chiuretat, decontaminat și operat, eventual și extras. – Asta-i operație, nu glumă – să-ți smulgă din cap pironul de titan de 5 cm! – Exact, m-am îngrozit și eu. Mai ales că medicul te prelucrează că tu plătești totul, cca. 500 de euro prima și cca. 1000 a două, deoarece casele, cum știm, nu plătesc implanții și tot ce ține de ei. Am semnat multe hârtii în sensul ăsta, cu care s-a asigurat medicul. – Dar era sigur că trebuie să-l scoți? Ai vorbit cu Parizianca? – Așa mi-a spus specialistul că este ”worst case” [cazul cel mai rău]. Eu știu că ei se dau în vânt după operații, că-s cele mai remuneratoare… așa că după prima ședință, cea de curățare cu laserul, de 15 min. și 500 de euro, în disperare m-am lamentat la trei fete cunoscătoare: Parizianca (stoma) mi-a spus: igienă, igienă, igienă, d-na Preș (orto, de picioare nu de dinți) mi-a spus tinctură de propolis, iar d-na Vraci mi-a spus Traumeel, un coctail de plante. [pauză] – N-ai mai ajuns la cuțit și la extirpare cu astea? – Nu. – Cum așa? Hai că aduce a „pescărească”! – Pur și simplu, am scăpat cu o ședință de igienizare cu laser și cu multă gargară! – Doar cu spălături și cu picături? – Da, și cu sfatul bun!

– Voi două aveți o traumă cu dinții și dentiștii! – Eu am vise că mă accidentez și că rămân știrbă… – Eu am o traumă! Mi-am pierdut un sfert din viață pe scaunul dentiștilor care, din adolescență, au tot migălit la dinții mei, pe motiv ca sunt… mici și că de-asta au crescut înghesuiți, pe maxilarul mic și el. – Păi, a mai rămas ceva din ei, dacă tot sunt mici? – Nu prea. De-asta am vrut să feresc copilul să-și piardă o parte din viață pe scaunul de tortură. – Dar din ce-mi spui, exact asta ai făcut cu el 10 ani. – Da. Mi-am zis că mai bine prevenim în copilărie decât să se trateze la nesfârșit mai târziu. – Atunci ai luat o plasă de zece ani. – A fost o capcană bine ticluită: i-au pus tot felul de aparate dentare în gură, pe care să le poarte zi și noapte. Lunar trăiam cu el cavalcada transportului între 4 și 5 după-masa ca să ajungem gâfâiți la cabinet la ultima oră, el de la școală și eu de la serviciu. Ortodenții au pus la punct cu ingeniozitate o fabrică de stors bani din dinții copiilor, dinți pe care îi decretează strâmbi. – Dar are măcar dinți frumoși acum? – Oarecum. Știi care a fost bomba? – Care? – La 18 ani, la sfârșitul tratamentului, când avea toți dinții în gură, doctorul ne servește soluția ultimativă pentru dinții Hollywood. – Păi nu-i avea deja? – Nu încă, după expertiza doctorului, din cauza unei infime înclinații a doi incisivi de jos. – Se lega de-atâta lucru? – Da. Voia să-i mai pună brackets pentru cca. șase luni! – Chestiile alea dezgustătoare, cu metalul lipit de fiecare dinte, că arată ca niște monștri când râd? – Exact. El era în pline probe de bacalaureat, nu mai avea timp nici să doarmă. Iar eu eram extenuată după sportul de zece ani cu du-l și adu-l de la cabinet. – Păi, cum te-ai descurcat cu asigurarea? Știu că nu-ți returnează banii de tratament, decât dacă certifică doctorul că ai finalizat tratamentul! Presupun că se adunaseră niște mii bune… – Asta-i idioțenia sistemului, că ești la mâna doctorului, cât poftește el să scoată bani din tine ca pacient. – Și el, pacientul de 18 ani, ce zicea? – Eram excedați amândoi și sincer convinși că gata, terminasem. I-am făcut d-lui ortodent o scenă foarte vocală de disperare: el că nu vrea dinți Hollywood și că vrea neapărat să-și ia examenele. Eu, mai dur, că zece ani am venit cuminți și răbdători pe mâna dvs., iar acum ne spuneți că-i mai trebuie și brackets! Zece ani m-am tot scuzat la serviciu că plec mai devreme pentru tratamentul ortodent al fiului, că s-au săturat și colegii. Acum le-am spus că tratamentul e gata, ca să nu mă concedieze… – Cred că nu i-a convenit să audă și alții… – Tocmai de-asta am făcut scena de față cu asistenții lui și cu mai mulți pacienți, că lucrează pe bandă rulantă cu bieții copii. – E generalizată situația: stomatologii de copii fac cei mai mulți bani!

– Știi care este poanta deceniului? – Ascult! – Chiar după ce am scăpat de corvoada cu aparatele dentare, vine la noi de Paști, în vacanță, Parizianu’, ca să învețe împreună cu fiul. El e cu un an mai mic, dar în Franța își dau unele probe de bac din clasa a 11-a. Îi zic odată la masă: „Dragul meu, cum te-a lăsat mămica ta stomatologă cu strungăreața asta în față? Că noi de zece ani am tot tras de dinții fiului ca să se așeze în poziție”. La care el: „Maman a spus că îmi pune doar un an un aparat puternic, de-abia după ce s-au dezvoltat toți dinții din gură. De ce să mă chinui zece ani cu aparate?” – Parizianca putea să-ți dea și ție poanta asta. Vezi că nu ați comunicat destul? [pauză] – N-aș zice nimic dacă medicii te tratează conștiincios de ce ai nevoie… Dar pericolul acut e să nu te supra trateze de ce nu ai nevoie, fiindcă ei se dau în vânt după pacienții asigurați obligatoriu în Germania, deci buni platnici. Întruna găseasc ei de cuviință să-ți aplice tratamente inutile, dar costisitoare. – Mai ales de la operații, plus anestezii, primesc ei bani mulți. Sunt destule cazuri unde au tăiat și au scos ce nu trebuia! – Te mai procopsești și cu niște bacterii rezistente prin spitale, pentru care nu există antibiotice.   – Asta poate doar în România… – Nu numai în România, peste tot, și în Germania, la Paris, în Baleare sau la Toronto și San Francisco…

– Dragilor, vă dau o veste bună: se poate și mai rău! – Unde, în România? – Sorry, la noi se poate și foarte bine! La noi se poate practic orice! – Eu vreau să vă distrez cu ceva de peste ocean. Zilele trecute am văzut pe ARTE un reportaj despre industria farmaceutică din US. De ani buni au scos pe piață, cu reclamă agresivă, preparate analgezice opioide cu efect ridicat de adicție. Chestie cunoscută de farmacii și de doctori, care le prescriu în cantități uriașe la orice dureri, chiar și menstruale. Acum națiunea americană credulă este dependentă de droguri prescrise chiar de medicii ei, pe deasupra celor introduse prin contrabandă din Mexic. Iar toți adicții aceștia sunt acum inapți de muncă și dependenți de ajutorul social de la stat… – Păi în război nu produceau concernele chimice germane metanfetamină la scară industrială, care se dădeau în farmacii fără rețetă? Și se îndopa cu ele națiunea germană ca să meargă cu entuziasm la luptă? – Că acum nu se îndoapă tineretul la party-urile din Berlin cu Extasy, același lucru? Ca să fie high, binedispuși? – Apropo, opiate, am luat și eu! – Ah, bon? Hop și tu! Cum a fost experiența? – Am luat o singură dată, ca să-mi alin durerile!   – Ți le-a alinat măcar? Două ore am crezut că mi-am găsit leacul contra migrenelor. Îmi dăduse unchiul o sticluță cu Tilidin, niște picături opioide, cu care își calma el durerile de la o rană veche din război, încă deschisă. Primite de la medicul lui. M-am sfătuit eu cu unchiul să iau pentru început doar jumătate din doza lui, cred că zece picături. – Da’ tu ai întrebat-o pe d-na doctor de efecte secundare, mai ales la una pirpirie ca tine? – Sigur că am întrebat-o, dar când am crezut că mor… Preparatul mi-a dat toate efectele unei intoxicații grave, pe deasupra migrenei: dureri și mai atroce de cap, vărsături în cascade, de-abia mai puteam să respir printre ele, pulsul a luat-o razna… – Uite că n-ai murit. – Eram cât pe ce. Am prins-o la telefon în gardă pe prietena anestezistă. Zice: „E urât. Du-te la spital!” – Nu vreau la spital! Mai bine mor acasă! – Ce ți-a zis să faci? Vrem și noi o lecție de prim ajutor la intoxicații! – „Bagă-ți degetele pe gât și vomează tot! (Știam asta de la migrenă.) Bea o cană cu lapte și provocă-ți iar voma. Din nou lapte și din nou degetele pe gât. Dacă nu te lasă în 4 ore cu alternanțele astea, te duci cu salvarea la spital, dar intri neapărat cu salvarea în spital, ca să se uite imediat la tine.” – E bine de știut în vremurile astea nesigure! – Cel mai bine e să ai telefoanele medicilor care știu și… vor!

– Subit a degenerat situața, nu-mi explic din ce. Fiul nostru e handicapat dar blând, iar soțul meu și cu mine îl îngrijim acasă cu toată dragostea. Brusc a devenit agresiv, violent, și ne-a luat la bătaie pe amândoi. N-am putut să-i ținem piept, suntem septuagenari… – Draga noastră, ați făcut pentru el tot ce v-a stat în putință, nu mai plânge! – N-am avut de ales, l-am internat la psihiatrie. După o lună ne-au spus de acolo că trebuie să-l luăm acasă poimâine. Noi așteptam de o lună, de când avusese loc incidentul, un loc la un azil adecvat, dar nu aveau încă loc acolo. M-am rugat cu lacrimi în ochi de cei de la psihiatrie să-l țină până primește locul la azil… – E greu cu spitalele; internările sunt limitate de asigurări după criterii financiare. – Așa m-au și refuzat, din motivele obișnuite birocratice. Dar de ce nu m-au prevenit din timp că nu pot să-l țină mai mult de-o lună? [pauză] Am refuzat să-l iau! Mi-au spus că oricum îl externează. Din culanță m-au sfătuit cum să procedez ca să-l pot aduce din nou la psihiatrie. – Se poate deci? – Să îl enervăm acasă până ne ia din nou la bătaie, iar apoi, cu poliția, să-l aducem la spital pentru încă o lună! Ziceți și voi ce metode! – Fiul nu se liniștise la psihiatrie? – Nicidecum, era și mai rău… Atunci m-am rugat la Dumnezeu, care mereu mi-a deschis calea în situații de mare cumpănă: în mod neașteptat am găsit loc la un stabiliment evanghelist, de care suntem mulțumiți. – Bine c-ați scăpat de la psihiatrie! Cine știe cu ce se mai procopsea acolo! – Ușor n-am scăpat! Luni când să-l mutăm, fiul nu a vrut să iasă din spital. A avut o criză de violență, iar spitalul nu i-a făcut nici măcar o injecție de calmare, pe motiv că îl externaseră deja și nu mai aveau buget alocat pentru el.

– Ai pășit cu dreptul în Noul An? Cum spun nemții, ai alunecat cu bine în Noul An? – Nu! Am pășit cu stângul. Am alunecat cu stângul pe 1 ianuarie și mi-am fracturat mâna stângă. – Nu-i o glumă? – Nu-mi arde de glume: am fost pe 1 ianuarie la patinoar și după ce m-am dat bine și frumos pe gheață trei ore, am alunecat pe cauciucul protector de la mantinelă, care era ud și alunecos. – Nasol! Chiar acolo unde trebuie să fie planșeul antiderapant…  Și ce faci acum? Ești în ghips? – Nu. Sunt cu încheietura mâinii în niște bandaje provizorii. – De ce provizorii, când a trecut o săptămână de atunci? – De la patinaj m-a dus prietenul direct în urgență la spital. Mi-au făcut consult și radiogafie, fractură clară. M-au programat la operație a doua zi, pe 2 ianuarie. – Ei, și? Au metode noi, de ți-au scos deja ghipsul? – Stai, nu te grăbi, langsam aber unsicher [proverbul „langsam aber sicher”, „încet dar sigur” este schimbat în „încet dar nesigur”] că suntem în Germania. – Dar te-au operat? – A doua zi m-am dus la spital cu taxiul și cu stomacul gol, acolo m-au îmbrăcat steril, m-au dezinfectat și m-au pus pe masa de operație. – Să nu mă ții în suspans că te-au torturat! – Nu. Nu mi-au făcut nimic. După trei ore m-au trimis acasă că nu au personal operator. Mâine mă duc din nou și iau operațiunea de la cap. – Atunci succes, să te taie odată! Da’ ai grijă să nu te taie la mâna cealaltă! – Ceee? – Se-ntâmplă și la clinici de lux, ca în ortopedia din Taunus. Amica din Bad Homburg s-a programat la șeful clinicii cu șase luni înainte, inclusiv concediu de la serviciu, ca să-și opereze genunchiul paradit la schi. Când se trezește din narcoza totală, constată consternată că au operat-o la celălalt genunchi.

– Girls [fetelor], înseamnă că am avansat serios în vârstă, dacă boala-i tema noastră predilectă de discuție. Gata! Propun să schimbăm tema pe „Portret robot de iubit”. Trebuie să ne reorientăm preocupările spre cele revigoratoare!

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.