”Herr Wang și genitivul” de Letiția Vladislav

182
Letitia Vladislav proza memorialistica diaspora

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roDe când începuseră cursurile la Institut n-am obosit să invit, la sfârșit de săptămână, colegi străini la noi acasă, în orășelul dintre păduri. Asta făcusem în România, asta făceam și aici. Era bucuria de a cunoaște alți oameni, să-i auzi vorbind despre locuri total străine ție, să le poți descrie, la rândul tău, locurile natale, să-i cunoști și să-i lași să te cunoască. Fără să aștepți nimic de la ei. Cei doi americani nu văzuseră, încă, iarna la ea acasă. Erau ca doi copii, abia intraseră la facultate în San Francisco, unul studia muzica, altul teologia și veniseră aici numai pentru un semestru. Îmi povesteau că aveau o prietenă la facultate, născută în Dallas, însă cu părinți români, țigani bucureșteni și că fata era mândră să spună ”I am romanian gypsy”, așa de mândră că toată lumea o striga Miss Gypsy în loc de Florina Cernușcă. Ea nu fusese niciodată în România, pentru că avea trei frați și bani puțini. Tatăl ei cânta la un instrument într-o orchestră, mama făcea curat pe la alții, frații ei erau buni la școală și visau să aibă o altă viață pe pământul străin. Ea lucra la aeroport, câteva ore, studia muzica împreună cu Greg, era iubită și respectată în toată facultatea. Le-am spus că această familie a avut mare noroc, în București, țiganii nu o duceau din cale afară de bine și dacă nu erai destul de șmecher, nu reușeai decât să faci mici găinării care nu te îmbogățeau. Ei fuseseră destul de multe ori invitați la masă în casa țiganilor și se bucurau la nebunie să descopere că și la masa mea erau sarmale și ciorbă de burtă.

– Ești și tu țigancă?, m-a întrebat Eric, teologul, faci tot ce făceau ceilalți din America.

– Da de unde… am avut prieteni țigani, am crescut cu și printre ei. Mâncarea este românească…

Le umflasem capul cu povești despre Dracula, vampiri, strigoi, usturoiul agățat la intrarea în ogradă, despre daci și romani și despre ce au lăsat, mai ales romanii, în urma lor. Pentru ei Transilvania era, fără îndoială, magia unui Dracula și visul fiecărui american. Nu Berlin dus-întors, nu, Transilvania dus-întors, chiar dacă nu știau că, înainte să ajungă la Sighișoara, trebuiau să aterizeze în București. După ei venea Sue Chong, chinezoaica din Boston. Maică-sa avea o librărie. Venise în Germania tot pentru un semestru. Studia arte plastice, desena formidabil și era îndrăgostită de cultura germană. Era o fată timidă, însă mereu veselă. Copiii erau leșinați după ea. Seara, după ce mâncam, ne așezam în fața televizorului și ea ne povestea de sutele de cărți din librăria mamei, de Universitatea din Boston, de greutățile zilnice și lipsa banilor. De tată nu povestea nimic. Cred că trăia singură cu mama ei. Noi o încurajam cum puteam, nici la noi nu se trăia în lux, ba îi făcusem un pulovăr roșu cu un om de zăpadă, pentru că după sărbători era ziua ei de naștere și nu avea pe nimeni să se bucure cu ea. Chinezii o vedeau ca pe o americancă, iar ea nu își găsea locul printre lumea asta pestriță. Chiar că eram tare amestecați. Numai chinezii rămâneau între ei. Veniseră cu toată grupa la Weihnachtsmarkt, Târgul de Crăciun, se bucurau cu noi de inimioarele de turtă dulce (le cumpărau la nebunie, ca să le trimită acasă și pe toate trebuia să scrie ”Ich liebe Dich” sau ”Schatzilein”, pentru că era foarte nemțesc și aveau mare trecere în Pekin), beau vin roșu, fiert cu toate mirodeniile lumii, că numai mirosul lui îți intra în creier și te făcea să te simți într-o lume magică, chiar dacă îți înghețau mâinile și picioarele, pentru că afară ningea și era foarte frig. Dar cu tot vinul și magia târgului, ei rămâneau în mica lor grupă. Învățaseră foarte repede germana, nu făceau greșeli gramaticale, ca noi ceilalți, Wolf ne spusese că întotdeauna cei veniți din China erau pe primul loc la memorarea cuvintelor cu articolul potrivit, ori la micile conversații în grup. Herr Wong era mai în vârstă decât noi, la cei patruzeci și doi de ani ai lui, avea un titlu de doctor în fizică și scrisese câteva cărți de pedagogie. Păcatul și slăbiciunea lui era Susan Donahue, fata unei localnice căsătorită cu un soldat american și emigrată de peste treizeci de ani în America. Susan stătea în bancă cu Brenda, o blondă frumoasă, artistă, zicea ea, ba chiar ne adusese un film făcut la Hollywood, unde, e drept, juca un rol de două minute, dar ce importă, zicea Brenda, numele ei era scris acolo, pe ecran, cu litere mari, era tânără, avea timp, succesul va veni, cu siguranță, zicea, iar noi, fetele, o ascultam leșinate, pentru că știa să se facă plăcută, era plăcută și frumoasă, nimeni nu murea de invidie, pentru că Brenda era modestă și tare la locul ei. Era raza noastră de soare. Cum intra Brenda în clasă, parcă se lumina încăperea. Susan era grasă, cu sânii mari, ce încercau să iasă afară din bluzele ei de tăietori de lemne. Le avea în toate culorile și le purta cu un evident patriotism și dragoste, un pic studiate, pentru că știa că băieții din grupă abia așteptau să vadă cum i se rup nasturii și sânii ei plini ei vor cădea peste caietele de gramatică. Herr Wang era numai ochi. Wolf vorbea, Wang, cu ochii la Susan, înghițea în sec și se încurca, din ce în ce mai des, la genitiv. Frazele nu mai sunau ca altădată. Wang făcea greșeli, posedat de fortăreața americană. Cei mai mulți dintre noi locuiam la căminul studențesc, Susan locuia în casa bunicii, nu departe de Institut. Într-o dimineață, exact după orgia cu vinul fiert la Târgul de Crăciun, Susan îl opri pe Herr Wang la intrarea în Institut. Gesticula, era roșie ca un rac și părea furioasă. Noi toți la ferestre.

–  De ce, țipa Susan, ținându-l pe Wang de gulerul paltonului, de ce m-ai urmărit azi noapte?

–  Eu?

–  Te-am văzut. Ascuns la poarta vecinilor… De ce ?

Herr Wang se înroșise și el. Cu siguranță știa multe în germană, despre atomi și energie, dar violența Susanei îl paralizase.

–  Eu, încercă Wang să răspundă, eu…

–  Ce?!

– Pieptul tău mă scoate din minți, reuși Herr Wang să pună lucrurile la punct, te vreau!

Mai mult nu-i venea pe nemțește.

– Chinez pervers!

– Nu, nu, Susan, nu…

– Du-te la dracu, ai auzit, la dracu!

Îl lăsă acolo, amețit de dezamăgire, rușine și furie și intră în clasă.

– Pervers, țipă Susan, de parcă noi am fi vrut să-i mângâiem sfârcurile, perversă lume!

– Fato, o potoli Giorgios, nu-i chiar așa de rău cum crezi… ai un piept frumos și Wang îl divinizează… ce-i așa de pervers?

Nu răspunse. Cele șase ore, plus pauzele, trebuie să fi fost un calvar pentru cei doi. După câteva zile, Sue ne povestea că Herr Wang a vizitat un bordel la ieșirea din oraș. Omul se liniștise. Wolf putea continua cu genitivul. Susan și Brenda se mutaseră în spatele chinezilor, aventura vin fiert trecuse și noi, nebuni cum eram, încercam să găsim un iubit pentru Meral, turcoaica blondă, cu ochii verzi, care începuse să vină aproape săptămânal la noi acasă. Iar eu bănuiam că este un pic fixată pe bărbatul meu. Nu ziceam nimic, dar eram cu ochii pe ea. Începuse luna februarie.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.