Ileana Cotrubaș, n. 9 iunie 1939, Galați–d. 20 august 2026, București
Republic acum o cronică dedicată concertelor susținute la București, în 1990, de marea soprană.
După o lungă, prea lungă absenţă, soprana Ileana Cotrubaş a reapărut pe o scenă românească, susţinând două concerte extraordinare la Ateneu, în compania orchestrei Filarmonicii „George Enescu”. Programul dirijat de Horia Andreescu a cuprins fragmente din opere celebre de Mozart, Bizet, Massenet, Puccini, Debussy – o adevărată colecţie de bijuterii muzicale. Evenimentul a fost marcat cum se cuvine; un public entuziast care a sufocat realmente sala Ateneului Român pentru a o asculta pe excepţionala soprană lirică Ileana Cotrubaş, una dintre marile cântăreţe ale lumii (a cărei carieră cuprinde succese răsunătoare la Covent Garden, Metropolitan, Scala, Opera din Viena, Opera din Paris, aproximativ 40 de discuri, evoluţii în compania unor Pavarotti, Plácido Domingo, Carreras, Raimondi, Capuccili, Agnes Baltsa ş.a., spectacole sub bagheta lui Karajan, Abbado, Muti, Giulini, Solti); un dirijor şi o orchestră excelente; un disc-cronică apărut în timp record la Casa „Electrecord” şi vândut în pauza celui de-al doilea concert. El conţine cele şase arii cântate de Ileana Cotrubaş la Ateneul Român – şi mai ales emoţia unică (atâta cât poate fi ea reţinută de un disc) a revenirii la Bucureşti. O emoţie care dădea parcă şi mai multă transparenţă vocii cristaline a Ilenei Cotrubaş. Prin măiestria intonaţiei, sprijinită pe o tehnică de excepţie, soprana reuşea treceri neaşteptate de la o nuanţă rece la una caldă, de la sclipirea orbitoare, metalică a unei note supraacute la penumbra fantastă a unui interval coborâtor. De la eleganţa florală a unui ornament la tonul în care simţi umbra disperării. Voce puternică, ea păstrează resurse intacte pentru expresia rafinată, pentru nuanţa dinamică măsurabilă farmaceutic. Cu atât mai elocvente vor fi, prin urmare, explozia, pasajul patetic, nepierzând niciodată culoarea timbrală atât de distinsă, acea limpezime celestă dar care, lucru straniu, lasă impresia că o poţi atinge – şi, alături de ele, desăvârşitul simţ al proporţiilor. Acesta, ca şi frazarea sunt în primul rând responsabile de fidelitatea stilistică a interpretării. Fidelitate care nu exclude – dimpotrivă – viziunea asupra unui rol. Fidelitate ce trebuie căutată adesea dincolo de desenul strict al partiturii. Marii cântăreţi dovedesc desigur şi această mobilitate de a se adapta rapid, intrând chiar pe parcursul unei singure seri de recital în mai multe roluri. Secundele de concentrare, puţine dar trăite intens, marcau exact momentul în care se producea metamorfoza, în atmosfera generală dar şi în detaliu (care poate însemna maniera de atac a sunetului, voalările sau dezvăluirile „crude” ale unor pasaje, încheierea frazei şi încă multe asemenea amănunte semnificative). Iată, de pildă, câtă diferenţă între pianissimele evanescente, scăldate în culori ce aduceau sugestia trecerii efemere, din recitativul şi aria Liei din L’enfant prodigue de Claude Debussy şi cele cântate, cu interiorizare şi tensiune, din cunoscutul fragment din Traviata („E strano”). În aria verdiană, dificilă din punct de vedere tehnic, foarte complexă emoţional, Ileana Cotrubaş fascina dincolo de expresivitatea de bel canto, retrăind scena cu lirismul specific în contextul spectacolului. Ascultând-o, nu ai fi putut crede că te afli în sala de concert şi nu pe scena operei, urmărind evoluţia personajului şi farmecul actului teatral.
În partea a doua a recitalului, caracterizarea stilistică rămânea la acelaşi nivel superlativ, în fragmente din Carmen (recitativ şi aria Micaelei), Boema („Si, mi chiamano Mimi…”) ori din Thaïs de Massenet („Ah, je suis seule…”), încântătoare prin toate componentele interpretative, de la frumuseţea armonicelor vocii la pregnanţa dicţiei.
Orchestra condusă de Horia Andreescu a fost, la rândul ei, admirabilă: spirituală în Uvertura la Nunta lui Figaro de Mozart, de o sentimentală nobleţe în Intermezzo din Manon Lescaut de Puccini, exuberantă în Uvertura la Carmen, ţesând melancolic, la cele patru grupe de violine, aproape insesizabila presimţire funestă din preludiul la actul I al Traviatei, eficientă în acompaniament.
„România liberă”, nr. 14176 (142), marţi, 12 iunie 1990, p. 2
