”Împăratul e gol!” de Gheorghe Miletineanu

156
gheorghe miletineanu leviathan.ro cronica

cronica de teatru logo leviathanM-am lăsat ispitit de un vechi și bun prieten să văd premiera Naționalului bucureștean cu Trei surori, în regia lui Radu Afrim – spectacolul se anunța ca un important eveniment al stagiunii. Am beneficiat, prin același prieten, de un bilet de favoare.

Și iată-mă-s în sala Studio a Teatrului Național cu un program de sală în mână. Spectacolul pe care urmează să-l văd e subintitulat un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov. Remarc prefixul ne pus între paranteze, și mă întreb ce ar fi fost un scenariu ”firesc de liber” sau ”liber în chip firesc”… În orice caz, îmi e limpede că montarea se încadrează într-un trend foarte la modă, al adaptării pieselor clasice la vederile și la gusturile vremii noastre. Știu că nu are nici un rost să încerc a combate acest trend, potrivit căruia textele marelui repertoriu sunt demodate atât în forma, cât și în conținutul lor, iar Shakespeare, Molière, Cehov și alții asemenea lor au nevoie, prin urmare, de tratamente cosmetice pentru a-și redobândi capacitatea de a comunica idei și de a provoca sentimente. Nu aceasta e tema însemnărilor mele. De altfel, o parte a programului de sală încearcă să-și convingă cititorii că trendul în chestiune e practicat cu mult succes pe întregul mapamond și teatrul lui Cehov are numai de câștigat de pe urma adaptării lui la trebuințele spirituale și la particularitățile epocii noastre. Radu Afrim însuși declară, în același program de sală, că și-a permis, în scrierea scenariului său, anumite ”intervenții în natură (aproape) moartă. Sau puțină adrenalină în vivariu”. Așadar, Cehov se cerea imperios reînvigorat.

Nu voi încerca nici efortul grotesc de a mă erija în avocat al lui Cehov, nu cred că el are nevoie de susținerea mea – de mai bine de un secol el se susține perfect și singur. La fel, nu-mi propun să compar textul scenariului ”(ne)firesc de liber” al lui Radu Afrim cu cel al dramei scrise de Cehov – operația asta ar fi o zădărnicie. Mă voi mărgini să semnalez câteva modificări flagrante operate de către regizor în textul dramaturgului rus.

Nu pot decât să constat, ca și prietenul cu care am fost la spectacol, că acele câteva secunde – într-un spectacol de trei ore și jumătate – în care montarea exprimă ceva, și face lucrul ăsta expresiv și convingător, sunt acele puține clipe în care răsare, pe neașteptate, din oceanul scenaristic al lui Radu Afrim, textul neprelucrat al lui Cehov. Scenariul regizorului este nu precar din punct de vedere artistic, el este nul sub raport literar. El se înfățișează ca un indigest ghiveci călugăresc din motive cehoviene. Asamblajul cehovian al acestor motive poate să placă sau poate să displacă, el este, așa cum e, perfect coerent. Scenariul spectacolului nu e coerent, iar stilistic exprimările aduse la zi ale personajelor distonează printre citatele din textul original. Vorbăria incontinentă a personajelor cehoviene se situează la un stimabil nivel intelectual, și are un sens, în timp ce, în ”lectura gândurilor” acestor personaje, ”oamenii bolnavi de gânduri” ai lui Afrim nu produc decât o găvăreală maniacală, submediocră, fără nici un sens. Poate că Radu Afrim este într-adevăr un Peter Brook sau un Giorgio Strehler al regiei moderne românești și merită ca regizor toate aplauzele – hotărâte dinainte – pe care e gata să i le acorde critica, temătoare să nu treacă drept nereceptivă la nou, însă ca scriitor el ar proceda după mine înțelept dacă n-ar persevera.

De altfel, modernitatea scenariului inspirat de Trei surori de la Naționalul din București e cu totul relativă: în 1919 Marcel Duchamp îi adăuga Monei Lisa o pereche de mustăți și o succesiune de  litere care produce în franceză o afirmație obscenă – genul ăsta de insolență artistică era considerat pe atunci o mare îndrăzneală inovatoare.

Istoria celor trei surori a fost adusă de Radu Afrim în zilele noastre, dar lăsată să se petreacă în Rusia. Multe dintre costumele feminine sunt, în această Rusie contemporană nouă, o absolută imposibilitate, fără a mai menționa gustul lor mai mult decât discutabil – rochiile de lamé a două dintre surori, capotul quasi-transparent al Natașei, cel care o face să apară ca și când ar fi goală în salonul casei printre musafiri; picioarele dezgolite până aproape peste pulpe ale Irinei nici nu le mai pomenesc. Doctorul Cebutîkin a fost transformat de regizor într-un răposat de care personajele își amintesc și pe care îl și citează periodic. Anfisa, slujnica truditoare pe care eroii cărturari ai piesei o evocă tot timpul și și-o dau unul altuia de exemplu, a dispărut și ea din distribuția spectacolului. Solionîi a fost și el îndepărtat din piesă, așa că mie unuia nu mi-e tocmai limpede cine și de ce îl împușcă pe bietul Tuzenbach în ultimul act al piesei. Era, cred, mai plauzibil ca, în absența lui Solionîi, adoratorul Irinei să-și pună singur capăt zilelor. În schimb, Radu Afrim a considerat că spectacolul lui va câștiga mult în profunzime și în adevăr dacă o va aduce în scenă pe soția lui Verșinin, cea care-și terorizează soțul cu încercări repetate de sinucidere, dar se dovedește a fi foarte agreabilă în societate. Mai apare în scenariu, în afara personajelor piesei lui Cehov, și Bobik, fiul fratelui celor trei surori și al soției lui Natașa. La dramaturgul rus el este un prunc de care maică-sa are o grijă aproape excesivă, în spectacolul lui Radu Afrim el este ditai măgădăul, și dispune de un fel de dublu cu înfățișare de cosmonaut – nu se precizează dacă asta reprezintă un soi de schizofrenie a personajului sau un joc voios de carnaval, așa cum mai e în spectacol cel puțin un joc de acest fel.

Piesa lui Cehov, bună-rea, e foarte profund ancorată într-o anumită realitate social-istorică. Scenariul de actualitate al lui Radu Afrim nu e ancorat în nici o realitate, el e suspendat între varii convenții teatrale.

La Radu Afrim, ca și la Cehov, se conversează de-a lungul piesei nesfârșit de mult, se discută și probleme politice la zi, precum puterea autocrată din Rusia, ba la moment dat apare în scenă și Vladimir Putin însuși. Ce căuta neamțu-n Bulgaria? Printre dezbaterile de idei în scenariul montat la Național se și dansează, în frenetice ritmuri moderne.

Spectacolul de la Național e înecat în video, de care bag seama că în zilele noastre nu se mai poate dispensa nici o montare teatrală. Sporul de semnificații pe care-l aduc în spectacol imaginile video mi se pare, în  cazul scenariului lui Radu Afrim, egal cu zero. Uneori ele sunt banal ilustrative, alteori metaforice, sugerate de cine știe ce asociație de idei, de multe ori pur și simplu decorative. Toate la un loc, ele nu fac decât să abată atenția spectatorilor de la esențialul narațiunii dramatice.

În general, modul în care scenografia spectacolului (Irina Moscu) îmbină scheletul de lemn al unui decor realist construit, cu câteva piese de mobilă, un decor chipurile ”minimalist”, cu un etaj care servește pentru proiecțiile video, dar în care o zonă laterală semnifică, totuși, un soi de balcon real, straniu orientat spre sală, sub care se văd, printr-o fereastră lungă aproape cât toată deschiderea scenei, proiecții de peisaje quasi-fantastice, foarte vameșul Rousseau –  modul acesta de îmbinare a unor elemente eteroclite mi s-a părut că produce o senzație neplăcută de îmbâcseală – poate că asta a și fost intenția realizatorilor.

Programul îl anunță pe Radu Afrim și ca pe creatorul unui univers sonor în spectacol. Da, un univers – nici mai mult nici mai puțin. Nu e clar prin ce se deosebește crearea acestui univers sonor de sound design-ul realizat de Călin Țopa. Tot felul de sunete se instituie în fundal pentru diverse texte care se rostesc pe scenă; presupun că, foarte diferite, ele sunt menite să creeze atmosferă, mereu altă atmosferă, jocul actorilor nefiind pentru asta suficient. Așa că sunetele creează atmosferă, uneori ”la obiect”, alteori cam hodoronc-tronc.

Luminile (lighting design) – Mircea Mitroi și Cristian Șimon, trecuți în caietul-program cu literă ceva mai măruntă decât cea cu care sunt trecuți acolo creatorii de univers sonor și de
light-design – alternează un semi-întuneric savant cu bruște aprinderi violente de reflectoare. Când se reia pentru a treia oară, acest efect izbitor și-a pierdut de-acum eficacitatea.

Și cum se prezintă în acest ambalaj vizual și sonor jocul actorilor – stele ale generației tinere a Naționalului bucureștean, dacă am înțeles eu bine? Cu o vorbire nu destul de îngrijită pentru urechile mele (personajul e al unei profesoare), Natalia Călin construiește în sora mai mare, Olga, un personaj simpatic, estompând pe cât e posibil laturile dezagreabile ale personalității eroinei și îndulcind semnificația migrenei de care se plânge ea întruna, ca și resemnarea acesteia după acceptarea în ultimul act al postului de directoare a liceului, o decizie care înseamnă că renunță definitiv la îndelung visata reîntoarcere la Moscova. O decizie tragică în fond e transformată într-una pur și simplu neplăcută și întristătoare.

Faimosul ”Tram… tam… tam… – Tam… tam… – Tra… ra… ra… – Tra… ta… ta…” al Mașei și al lui Verșinin a dispărut din scenariul lui Radu Afrim. Pasiunea care-i reunește pe cei doi a luat în spectacol înfățișarea unor repetate tăvăliri pe diverse podele și a unor sărituri aproape acrobatice ale eroinei de-a dreptul pe torso-ul iubitului ei, pe care îl strânge neîntârziat între genunchi. Nu, nu văd în asta nimic trivial, dar nici multă elevare spirituală nu găsesc în această foarte comună erotică, văduvită de orice rafinament. Despărțirea celor doi parteneri e profund tragică la Cehov și absolut oarecare în spectacol.

Pentru ca drama care se petrece cu Irina să devină limpede pentru spectatori, după ce Flavia Giurgiu își începe portretizarea eroinei printr-o ingenuitate de-a dreptul adolescentină, Radu Afrim i-a construit actriței o scenă, cu desăvârșire penibilă, de isterie, după ce Irina află că l-a pierdut pe Tuzenbach, pe care nu l-a iubit niciodată. Isteria ține aici locul tragediei. De altfel, nu prea înțeleg de ce Irina actriței întâmpină, timp de trei acte, toate declarațiile de dragoste ale lui Tuzenbach cu aparentă bunăvoință, ca și cum l-ar încuraja să se declare. Istvan Teglas își declară iubirea pentru această Irină pe un ton în mod constant sâcâitor plângăreț.

Notez în treacăt că Verșinin e locotenent-colonel în piesa lui Cehov și civil în scenariul lui Radu Afrim. În piesa lui Cehov baronul Tuzenbach este locotenent. Mai apar în piesă și doi sublocotenenți, suprimați în scenariu. Tatăl celor trei surori a fost general, comandant de brigadă. Ce vreau eu să spun e că Cehov nu și-a situat întâmplător piesa în acest mediu de militari și de neamuri de militari de rang înalt – militarii de carieră erau în Rusia epocii elita intelectuală a elitei de intelectuali, cum se zice acum pe la noi la crème de la crème.

Florin Călbăjos mi s-a părut corect în rolul lui  Kulîghin. Ca și în cazul altor personaje ale piesei, regizorul l-a lăsat pe actor să diminueze drama acestui om de treabă, un soț care își adoră nevasta, dar se știe și neiubit, și înșelat. E prin urmare umilit, și totuși capabil să înțeleagă și să ierte.

Lui Ciprian Nicula i-a fost propus personajul absolut superfluu al lui Bobik68 – cosmonautul. Fiind de prisos, personajul n-avea cum să fie jucat în vreun fel plauzibil.

Am fost surprins să descopăr în spectacol o Natalia Prozorova discutând pătimaș politică; atât ideile pe care le aveam dinainte de a vedea spectacolul, cât și ceea ce actrița, Ada Galeș, sugerează la apariția acestuia, totul trimitea în altă direcție – a mărginitului și a vulgarului.

Aș fi scris că Marius Manole e corect în rolul lui Prozorov, fratele celor trei surori, dacă jocul actorului m-ar fi făcut să înțeleg care e funcțiunea personajului în scenariul lui Radu Afrim. Rostul apariției actorului în niște pantofi de damă, aurii și lucitori, și cu toc înalt, pentru ca, față în față cu Verșinin, să se sugereze, în relația dintre cele două personaje, subtexte gay, îmi scapă cu totul.

Cu toată sofisticarea lui ostentativă, spectacolul în întregul lui nu e numai foarte lung, e și nespus de plicticos. El nu parvine să intereseze cu adevărat publicul nici prin individualitatea personajelor, nici prin dramele lor, nici prin ideile pe care eroii scenariului le vehiculează. Pasiune mistuitoare pe scenă nu se află, de niciun fel. Nici profunzime filozofică. Nici tragism răscolitor. O parte din spectatorii veniți la o premieră excepțională au plecat acasă la pauză, câțiva au plecat după începutul părții a doua – au sperat, poate, remarca prietenul meu, că ea va fi diferită de cea dintâi. Sunt curios cum va recepționa spectacolul acesta publicul obișnuit, după ce critica de specialitate își va fi revărsat inevitabilele elogii. Snobii se vor pama, precis, și mulți alți spectatori se vor jena, din această cauză, să admită că montarea le-a displăcut.

Din punctul meu de vedere, un teatru național care se respectă nu-și îngăduie un asemenea spectacol, pentru că el reprezintă o manifestare de incultură crasă și dovedește o totală neînțelegere a rațiunilor fundamentale de a fi ale unui teatru național sau ale oricărui alt fel de teatru care se dorește civilizat. Acest spectacol Trei surori nu educă, ci inculcă publicului prost gust.

”Împăratul mergea acum sub baldachin și toți oamenii de pe străzi și de la ferestre spuneau: «Ce minunate haine are împăratul! Ce trenă strașnică! Ce bine îi vin!» Nici unul nu voia să spună că nu vede nimic; fiindcă atunci lumea ar fi zis că nu-i priceput în slujbă sau că-i prost de dă în gropi. Nici o haină de-a împăratului nu stârnise atâta bucurie printre oameni.

– Împăratul e gol! a spus deodată un copil.

– Asta-i vocea nevinovăției! a zis tatăl copilului și a spus în șoaptă altora ce vorbise copilul.

– E gol! a strigat tot poporul.

Împăratul a auzit și i s-a părut și lui că poporul are dreptate, dar s-a gândit: «Acuma nu mai pot să dau înapoi, trebuie s-o țin întruna așa cum am început». Și curtenii au mers înainte și au dus trena pe care n-o vedea nimeni fiindcă nu era nici o trenă.”

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.