• Subiectivitatea este modul obiectiv al devenirii umane. Un efect pervers al naturii umane: dacă subiectivitatea este în letargie, va exploda, mai devreme sau mai târziu, în subiectivism.
• În România este foarte uşor să fii impostor: aici toată lumea ştie tot, dar prea puțini știu ceva temeinic. De aceea este raiul diletanților…
• Lumea, în ansamblul său, se află într-o tranziție extrem de periculoasă. Mijloacele sofisticate de care elitele sale politice dispun în această tranziție produc riscuri, în curând, insurmontabile. Prea multe asemenea mijloace și prea eficiente și nici un scop. Iar miza este omul însuși.
• Cum poţi crede că răul este conţinut în natura umană şi să-l mai invoci, totuşi, pe Dumnezeu? Câtă ură trebuie să acumuleze un învăţător pentru a-şi imagina un roman ca Împăratul muştelor?
• Amadeus: Bietul Mozart, cât de umilit trebuie să se fi simţit, nevoit mereu să apeleze la acei masoni scorţoşi şi mediocri!. Ei aveau de toate, iar el nimic. Sau el avea totul, adică blestemul geniului?
• Dacă continuăm să admitem că omul se trage din maimuţă, atunci el va rămâne animal „pour toujours”; dacă îl considerăm creaţie divină, atunci de ce (şi pentru câtă vreme?) a fost condamnat să fie animal? Păcatul originar nu este o explicaţie satisfăcătoare.
• De fapt, noi nu cunoaştem, ci săvârşim mereu alegeri. Emitem ipoteze şi hotărâm că una sau alta ar trebui să fie considerată ca adevărată, dar nimeni, niciodată, nu poate convinge pe toată lumea că această alegere este chiar adevărul. Nici măcar cu dovezi experimentale.
Nu cumva ar trebui să admitem, o dată pentru totdeauna, că adevărul uman este rostirea care convinge spontan orice fiinţă umană?
• Blestemul Mioriţei: pentru că ciobanul carpatic l-a ucis pe „străinaşul” paşnic şi blând, cu mare iubire pentru oile sale, pentru puterea sa magică de a face să crească animalele doar privindu-le, dintr-o invidie meschină şi din spaima de absolut. În acea clipă, pentru el, întregul univers s-a închis în sine. Iar, de atunci, ciobanul carpatic – deşi s-a născut, ca orice om, fiinţă cu vocaţie universală – trăieşte la scara unui muşuroi. Dar continuă să-l omoare, cu fiecare generaţie, pe străinaşul paşnic şi bland, cu mare trecere la Dumnezeu… Acel iubitor întru toate şi iubit de întregul univers este amarnica lui obsesie. De aceea paşii i se năruie într-un pustiu fără margini.
• La finalul adolescenţei se naşte impresia că ai putea să ai orice, în pragul bătrâneţii rămâne regretul că ai fi putut să fii orice, dacă n-ai fi vrut să ai de toate…
Arhiva rubricii Al treilea ochi de Nicolae Lotreanu
Arhiva rubricii Receptare și comunicare de Nicolae Lotreanu
Vezi și arhiva rubricii Patologie politică: realități românești de Nicolae Lotreanu