M-am așezat pe o bancă, în parcul nou, din preajma Molului ridicat peste vechiul teren al cazărmii militare din orașul meu. Un bărbatul gârbovit, fără vârstă, cu hainele atârnându-i ciudat peste umerii aplecați și ei, m-a salutat cu un zâmbet pe care abia dacă l-am ghicit prin barba încâlcită și mare. „Ce mai faceți, don profesor?”, m-a întrebat. S-a așezat alături. „Nu mă cunoașteți… Știți, eu sunt băiatul lui nea Valerică”… Am schimbat două vorbe… „Puteți să-mi dați și mie câțiva bani, să iau o pâine?” I-am dat… Acasă, am căutat printre textele mele mai vechi și am găsit povestea lui nea Valerică… Tatăl lui…
Scriam acum niște ani… Îl văd de departe, din capătul străzii, își trage greu picioarele pe trotuarul desfundat. De obicei mormăie ceva, barba uriașă și încâlcită o ia mereu înaintea trupului uscat, iar sfoara pe care a trecut-o în jurul pantalonilor murdari și peticiți îi atârnă la spate. Ca o coadă subțire și împletită la întâmplare… Întinde doar mâna și bolborosește o rugăminte învălmășită. De peste drum, molfăind haleală turcească, cu arome de prăjeală grețoasă, care ajunge până în curtea liceului meu, câțiva adolescenți veseli și gălăgioși îl strigă „veselindu-se”. La greu… Un lungan tânăr îi aduce o bucată de salată fleșcăită, din cârnatul lui cu sos roșu și cu vagi cartofi prăjiți și i-o îndeasă spre gură. Amărâtul o prinde greu între buzele ascunse prin barbă și zice ceva, confuz și incert. Ceilalți mâncători de șaorme, la fel de tineri, se „veselesc” mai departe, cu ochii lor mici, de amețiți matinali, abia dezmeticiți din amorțeala de peste noapte, din fața calculatoarelor încinse.
Mă strecor printre elevii mei, din curtea liceului, ocolind domnișoarele preocupate de amplele convorbiri vodafonice ale dimineții. E o nevoie teribilă de dialoguri și monologuri, toate pline de înțelepciune, de icnete greoaie și jumătăți de vorbe și prescurtări ciudate… Aș privi undeva, departe, dar se aude sfredelitor tusea bietului cerșetor, oprit la poarta liceului. Îi spun unui coleg mai tânăr că omul acela a fost, cândva, prin cancelaria noastră de azi. Intra și el, pe atunci, în curtea școlii mele, a predat niște obiecte tehnice, cu nume ciudate, mi le amintesc: MAA, MEE, MUI (scuzați de vorbă mare…) și altele asemenea.
Acum, oprit în fața porții, întinde o mână murdară prin gardul metalic și așteaptă ceva, nici el nu știe prea bine ce. Nu întoarce capul spre elevii din stânga lui, are bucăți de salată și sos de roșii prin barbă. Ține câteva hârtii de un leu strânse în palmă și mai primește de la noi alte câteva. Apoi pleacă încet, nu se grăbește, îl așteaptă rachiul matinal, la bomba din colțul străzii. Bună dimineața, nea Valerică…
Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache
