„Gândim frumos. Muncim frumos, neprecupețind niciun efort. Și tot prinosul muncii oferindu-l omului. Ne dăruim prin muncă unui crez – etern umanului. Cu ce alt har mai de preț ne-a dăruit natura decât cu acela al umanului, ridicat azi, în societatea în care trăim, la rang de umanism, încărcându-l cu înalte valențe spirituale”, scriam în urmă cu 48 de ani în revista „Flacăra”. Jurnaliștii, printre care mă număram și eu, scriau conform cu doctrina timpului. Unora li se va părea cel puțin desuet, dacă nu nostalgic. Dar realitatea unor vremuri trăite nu pot fi uitate, mai ales că, dacă altul era tonul, șansa ta ca gazetar era nulă.
Vremurile au trecut, regimul de tristă amintire pentru cei mai mulți a ajuns la lada de vechituri a istoriei, dar realitatea acelui timp comentată în presa de atunci a rămas ca un document despre faptul că nu exista alternativă, chiar dacă știai că ceea ce scrii nu este ceea ce gândeai, iar instinctul de supraviețuire a fost mult mai puternic. Am decupat din textul publicat în anul 1978 un fragment revelator, un exemplu pentru jurnaliștii care nu sunt obligați de vremuri și de conduceri să scrie la comandă pentru a supraviețui, pentru a-și face meseria, pentru liniștea sa, pentru a nu da socoteală nimănui. Doar un fragment este suficient să reamintim tinerilor care nu știu și nu au trăit acele vremuri că doctrina comunistă nu admitea ambiguități sau cuvinte care să nu răsune frumos în urechile celor care o propovăduiau.
„Azi trăim într-o societate în care nu-i nevoie să faci eforturi pentru a fi înțeles. Nu-i nevoie să te adresezi semenilor prin apeluri speciale, sofisticate, spuse de la tribuna biciuitoare a apusului dogmatism. Există, mai puternică ca oricând, starea de spirit a unui umanism de firească întrajutorare. Omul de azi și-a îmbogățit structura moral-spirituală, ca urmare a condițiilor socio-politice și ideologice în care s-a născut, a crescut și s-a format.
Trăim o epocă supusă unor transformări radicale, ce lucrează atât pe verticala, cât și pe orizontala structurii ei, o epocă de permanentă efervescență creatoare ce duce spre progres.
O epocă al cărei centru este omul. […] Trăim o lume căreia îi încredințăm întreaga noastră capacitate de muncă și gândire. Pentru că trebuie să gândim frumos, pentru că trebuie să muncim în numele acestui frumos pe care îl aflăm în noi, în natura umană etern înălțătoare pe care o slujim.”
După câțiva ani am părăsit România, renunțând la viața de jurnalist, apoi după alți ani am revenit la meseria mea de bază, de data aceasta scriind conform propriei mele conștiințe. Mulți confrați vor gândi că revenirea la acest text nu ar fi tocmai potrivită, dar eu cred că din micile lecții devenite documente înțelegi sensul libertății de exprimare, înțelegi importanța cuvântului, înțelegi că o meserie atât de frumoasă precum este jurnalismul nu ar trebui să fie canonizată după exigențele altora. Jurnalismul este formator de conștiințe, este sau ar trebui să fie „gura adevărului”, și nu o concluzie partinică. Este gândul meu frumos, este mesajul meu pentru acei jurnaliști care au libertatea să scrie sau să rescrie realitatea așa cum este și nu ca aceea de tristă amintire.
Și, iată că închei acest Decupaj oprindu-mă la finalul celor scrise odinioară, ca un ecou peste vremurile apuse, ca un fir de legătură a gândurilor, ce ne-au însoțit de-a lungul anilor mereu. „Omul – inestimabila valoare a societății. Către oameni se îndreaptă apelurile altor oameni: ale muncitorului de pe ogoare către cei din uzinele sau șantierele de construcții ale țării; ale oamenilor de artă către iubitorii de frumos, către iubitorii artei lor, înțelegând-o; ale celor care au câștigat experiența muncii, dusă parcă de o viață, către cei care abia o încep, pășind pe drumul profesiunii alese. Apeluri simple, comune, omenești, apeluri ale înțelegerii reciproce și ale încrederii. Altfel, nu am mai clădi case și nu am sădi flori în jurul nostru. Nu am semăna ogoarele și nu am gusta mirosul pâinii calde, aromând, odată, și sufletele noastre deopotrivă. Altfel, n-am crede în prietenie. Altfel, n-am fi oameni.”
„Aidoma unui trunchi viguros, tradițiile culturale și spirituale ale poporului își au adânc înfipte rădăcinile în milenarul pământ strămoșesc, totdeauna iubit, totdeauna cântat și înălțat de poeți. Imnuri de slavă ridicate omului de către oameni, ca să-i știe și durerile, și bucuriile existențiale, dar care este azi chemat să transforme, în retorta efervescentă a materiei prezentului, întreaga bogăție spirituală, în armonie și consonanță cu semenii săi. Trăim o lume a cărei traiectorie existențială nu este abătută de la firesc, de la prezent, de nicio forță contrară sau ostilă omului. Trăim o lume căreia îi încredințăm întreaga noastră capacitate de muncă și gândire. Pentru că trebuie să gândim frumos, pentru că trebuie să muncim în numele acestui frumos pe care îl aflăm în noi, în natura umană etern înălțătoare pe care o slujim.”
Cât mai este valabil azi, nu știu! Eram convinsă de tot ceea ce scriam? Sigur, nu. Dar am încercat să nu proslăvesc, să aduc în prim-plan omul, ființa în jurul căreia totul prinde contur. Apoi am ales să plec. Am încetat să scriu, am învățat să gândesc altfel. După ce m-am împăcat cu mine, am simțit că scriind mă întorc în lumea pe care am părăsit-o cu ani în urmă. Lumea mea de vise, lumea mea de bucurii a prins din nou contur și așa am redeschis alte pagini, trăind iar emoțiile cu fiecare text scris, ca și cum n-aș fi plecat niciodată, ca și cum a trecut o zi și nu ani de când părăsisem lumea gazetăriei.
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00 – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
