Poet, prozator, istoric și critic literar de un talent incontestabil, Emil Manu a trăit între anii 1922–2005. Ca poet, a debutat editorial cu volumul ”Incunabule” în 1969, urmat de ”Ceremonia faianțelor” (1971), ”Ora magnoliilor” (1975), ”Ultima corabie cu pânză” (1976), ”Vesperalia” (1980) ș.a. Primul volum de proză îi apărea în 1970 la Editura Militară din București, ”Mica eroica”. După aproape un deceniu publica un prim jurnal de călătorie, ”Roza vânturilor”, pentru ca în 1985 să revină la aceeași editură, Sport-Turism, cu al doilea jurnal de călătorie, intitulat ”Spațiu etern”. Un roman, ”Galaxia Eros”, i-a apărut în 1995 la editura gălățeană Porto-Franco.
Reținem din biografia lui că în anul 1955 era secretar științific și cercetător la Societatea de Științe Filologice din București și publica în același an primul său studiu de istorie literară, monografia dedicată lui Traian Demetrescu. Emil Manu este autorul unor apreciate studii despre Tudor Arghezi (”Prolegomene argheziene”, 1968, ”Arghezi, contemporanul nostru”, 1971), Ion Minulescu (”Ion Minulescu și conștiința simbolismului românesc, 1981), Dimitrie Stelaru (1984) dar și al unei ”Istorii a poeziei românești moderne și moderniste” (2 volume, Editura Curtea Veche, 2004), în care își propune să demonstreze că ”poezia românească modernă a avut o valoare continentală. Dacă limba română ar fi fost o limbă de circulație internațională, poeții noștri ar fi putut să fie citați alături de personajele de excepție ale literaturii europene.”
Pentru faptul că l-a găzduit pe poetul Ion Caraion când acesta abia ieșise din lagărul de muncă, Manu a fost și el pedepsit de regimul comunist. În 1958 a fost arestat, judecat și condamnat pentru ”uneltire împotriva societății socialiste” și ”huliganism”. Din 1958 până în 1962, Emil Manu a fost deținut la pușcăriile Jilava și Peninsula.
După eliberare, a fost nevoit să lucreze în posturi umilitoare și prost plătite. Abia la doi de la eliberare a putut lucra la Editura Muzicală, ca ”redactor documentarist”, iar trei ani mai târziu – în 1967 – a fost angajat la Institutul de Istorie și Teorie Literară ”George Călinescu” pe post de cercetător științific, unde a rămas până la pensionare, în 1982.
Într-un interviu acordat lui Liviu Grăsoiu în 1993, publicat în revista ”Poesis”, Emil Manu mărturisea despre urmările detenției: ”În privința vieții am pierdut încrederea în oameni, a trebuit să lucrez ca muncitor necalificat pe un șantier de construcții, să mă calific apoi ca operator chimist de mase plastice și să ajung greu în vechea mea calificare profesională. Anii petrecuți în închisoare sau cei care s-au scurs în lagărul de muncă forțată de la Peninsula m-au învățat că dincolo de zidurile închisorii, în România aproape toți scriitorii au fost prizonierii propriei conștiințe condamnate la tăcere”.
În 1995, scriitorul a publicat la Editura Crater volumul ”Infernurile noastre” în care și-a adunat amintirile din anii de închisoare, aducând în fața cititorilor durerea omului umilit de ticăloşia unor vremuri cumplite şi a unor fiinţe coborâte la stadiul subuman.
Despre acel volum de mărturisiri Dan Tărchilă scria: ”Chinurile, metodele de tortură din închisoare, mizeria morală a unei epoci născătoare de brute, toată decăderea umană, sunt evocate de scriitor nu pentru a se plânge, ci ca un memento pentru viitor. Cartea este un fel de exorcizare, de eliberare de povara acelui episod din viaţa lui, care stătea la pândă zi şi noapte pentru a-i tulbura existenţa”.
Și mai spunea dramaturgul Tărchilă despre Emil Manu: ”Ca scriitor, excelent. Ca om, admirabil.”
Vezi arhiva rubricii Memor de Daniela Șontică
