Fetița se trezise dis-de-dimineață și plecase în fugă la mamaia. Nici nu trebuia să iasă din curte. Prin fundul grădinii, deschizând ușor o portiță de nuiele, ajungea direct în ograda bunicii. Așezată în pragul ușii, aceasta o luă imediat în primire.
– Nu-ți ajunge că te trezești devreme când ești la școală? Nici în vacanță nu dormi? Nu îți ajunge ziua pentru pozne? Bag seamă că dormi cu grijă…
Copila nici nu o luă în seamă, se strecură ușor pe lângă ea și se așeză răbdătoare în fața
mesei. Zâmbind cu blândețe, femeia ridică fața de masă care ascundea un sertar. Îl trase încet și scoase o gogoașă mare pe care o întinse spre micuță. Mânuța dolofană apucă repede darul și gurița cu buze roșii ca frăguțele coapte mormăi în timp ce mânca deja.
– Sărut-mâna, mamaie, că bune le mai faci! Mama nu le face ca matale, cele mai bune le faci!
Bunica zâmbi satisfăcută și privi cu drag spre firul de dulceață de zmeură ce cobora ușor din colțul gurii.
– Mănâncă frumos, că nu ți-o ia nimeni. Nu-ți fie de deochi, că prea mănânci cu poftă, îmi vine apă în gură, zise privind cu ochii umezi spre ea.
Fetița ridică apoi capacul de lemn așezat peste găleata cu apă, umplu ochi cana și sorbi cu înghițituri mici apa rece, proaspăt scoasă din fântână. O zbughi apoi la fel cum venise, ca o săgeată. Se opri în tufișurile de zmeură și începu să aleagă cu grijă boabele coapte peste noapte. Până seara le va aduna pe toate, spre disperarea bunicii care zadarnic aștepta să mai facă măcar un borcan de dulceață. Uneori, fata folosea zmeura ca monedă de schimb pentru căpșunii vecinului. Pisoiul Cenușă, care o urma precum un cățel credincios și care în tot acest timp o așteptase răbdător, se așezase acum la umbră și plutea în lumea viselor lui populate cu șoricei. Deodată năsucul cârn simți un miros atât de plăcut încât se opri din mâncat și fata privi curioasă în jur. Nu văzu nimic deosebit și dezamăgită își reluă activitatea întreruptă. Mamaia se apucase de treabă cât încă mai era răcoare. Era prea bătrână ca să mai meargă la câmp și făcea treburile de pe lângă casă. Acum scosese apă din fântână și cu o oală de pământ punea încetișor apă la rădăcina răsadurilor de roșii.
– Vreau să ud și eu, mamaie!
– Nici să nu te gândești, spuse hotărâtă femeia. Ești prea repezită și uzi frunzele de mi se mănează totul, se alege praful de munculița mea. Fugi la joaca ta!
Ar fi avut nevoie de ajutor, rămăsese singură de acum o lună, când fiul ei cel mic plecase să își satisfacă stagiul militar obligatoriu. Reușise să îl amâne un timp, fiind singurul susținător al familiei. Tatăl lui, bunicul fetiței, murise pe neașteptate într-o noapte, fără să fi zăcut înainte. Copila păstra încă amintiri cu el și în sinea ei spera că se va întoarce acasă.
Își amintea cum se trezise într-o dimineață într-o larmă de nedescris. Alergase într-un suflet afară și ramăsese blocată în prag. Toți ai casei erau adunați în jurul nucului falnic ce străjuia totul în mijlocul curții. Tataie, înarmat cu un băț lung pe care îl foloseau să sprijine și să ridice în vânt sârma cu rufe puse la uscat și căruia îi spuneau ”prăjină”, lovea puternic crengile nucului. Mamaia alerga de colo-colo, agitându-și mâinile în vânt și strigând:
– Uite aici, Dumitre! Și aici! Dă mai tare, parcă n-ai mâncat azi dimineață!
– De ce îl bați, tataie? strigă fetița cât putu ea de tare, să se facă auzită. Lasă-l! Ce-a făcut? El ne dă nuci și matale îl bați?
Omul se opri pentru un moment, se uită cu drag la fetița ce începuse să plângă în prag și zise cu năduf:
– Auzi la ea, îl bat! Sigur că îl bat, altfel hrănim ciorile și noi ne uităm lung după nuci!
Lăsă deoparte prăjina și luă în brațe copila. Îi pupă cu blândețe obrăjorii și bărbița și de îndată două mânuțe cuprinseră gâtul bunicului. Acesta începu să îi explice cu calm de ce trebuie să facă asta și copila se liniști. De ele îi era acum ei cel mai dor, de îmbrățișările lui. Atunci se simțea ocrotită și nu avea teamă de nimic.
Acum își aplecase toată dragostea asupra bunicii, mama fiind fericită pentru asta, o știa în siguranță alături de bătrână.
Fetița se întoarse îmbufnată la îndeletnicirea ei și iar simți mirosul acela minunat. Deodată se lumină la față și strigă:
– Mamaie, a înflorit ceaiul de tei!
Femeia începu să râdă cu poftă, explicându-i că a înflorit teiul, nu ceaiul.
– Să nu te pună ăl necurat să te cațeri în pom, că are cel mai slab lemn și se rupe cu tine, că ești grea!
Vorbele ei se pierdură în vânt, fetița era deja afară din curte căutându-și cu privirile prietenii de joacă. Nu văzu însă nici picior de copil în jur. Doar pe partea cealaltă a drumului, așezată pe un macat făcut din două foi de preș cusute între ele, stătea țața Dumitra, Țurloaica, cum îi spuneau oamenii. Traversă repede drumul privind în dreapta și în stânga și se opri lângă ea. Înconjurată de ghemuri de tot felul, femeia trăgea un fir subțire, modelându-l cu degetele și cu ajutorul unui fus, torcea. Sfârâia vârful acestuia și lâna se aduna într-un fir răsucit care în timpul iernii urma să devină mănuși, ciorapi sau ilice călduroase. Părea că nu observase fetița care, curioasă, nu scotea niciun sunet. Începu să cânte încetișor:
”– Turturică, turturea
N-ai văzut pe mama mea?
– Am văzut-o la cișmea,
Scotea apă și plângea,
– De ce plângi măicuța mea?
– Plâng de mine și de voi,
C-a plecat tac-tu-n război
Și voi tare sunteți goi…”
Era văduvă de război și crescuse singură trei copii care se risipiseră prin lume de sărăcie și necazuri.
– Frumos miroase teiul lu’ măta-mare, o auzi spunând deodată, oprindu-se din cântat. Dar cum să adunăm noi florile lui, că niciuna nu ajungem la ele…
Planul se născu pe loc în mintea fetiței. O zbughi fără să stea pe gânduri și, făcându-și loc printre tufele de trandafiri, iasomie și puzderia de lăstari de la baza trunchiului, începu să se cațere în copac. Coroana bogată avea flori doar pe vârfuri și ea urcă tot mai sus spre ramurile tinere. Începu să rupă crenguțe mici pline cu flori înmiresmate și să le arunce jos, strigând fericită:
– Adună-le, mamaie Dumitra, să avem ceai la iarnă!
Din fundul grădinii, ținând mâna streașină la ochi, alerga bunica. Glasul îi pierise…
Deodată, fetița nu mai simți nimic sub picioare, doar frunze și crengi atingându-i trupul în cădere. Două țipete sparseră în același timp văzduhul. Motanul Cenușă sări speriat din tufe, parcă presimțind nenorocirea.
În căderea ei, fetița închisese ochii. Secundele necesare parcurgerii drumului către pământ se amplificaseră și păreau minute. Avu timp să simtă patru mâini puternice care o susțineau în cădere. Deschise mirată ochii și își văzu prietenii din icoana la care se ruga în fiecare seară. Doi îngerași bucălați, cu bucle blonde și rochițe albe. O așezaseră ușor între lăstari și zburaseră către cer.
Aplecată fără grai asupra ei, bunica începu să plângă încetișor…
– Mamaie, îngerii miros a flori de tei! spuse fetița care se ridică ușor de jos și se aruncă de gâtul femeii.
Dintre frunzele de nuc, tataie îi zâmbea și ea se simți cel mai fericit copil.
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
