Paul de Alep, celebrul diacon al Patriarhului Macarie al Antiohiei, care a ajuns împreună cu ierarhul său în Ţările Române în veacul al XVII-lea, ne-a lăsat preţioase mărturii despre înaintaşii noştri în jurnalul său de călătorie. El descrie felul în care se desfăşurau slujbele în zilele din Postul Mare, obiceiurile şi ritualurile din Săptămâna Patimilor, dar zugrăveşte şi modul fastuos şi plin de bucurie ce cuprindea întregul popor la Sărbătoarea Învierii.
Iată cum poveteşte desfăşurarea ritualurilor bisericeşti la care participau şi domnitorul şi boierii, nu doar poporul credincios. În anul 1654, Paştile au picat în 26 martie, iar Matei Basarab avea să mai fie pe tronul Ţării Româneşti doar până pe 9 aprilie acel an. Iată fragmente din descrierea lui Paul de Alep despre noaptea de Paşti:
„Copiii nu au încetat toată noaptea să bată toaca de lemn şi de aramă, după obceiul lor, pentru că oamenii nu dorm deloc în timpul acestei nopţi de Paşte. […] Au săvârşit slujba Învierii ca de obicei şi au ieşit dimineaţa. Apoi s-au întors curând ca să slujească Liturghia. Domnul a stat în dreptul jilţului său unde i s-a dat binecuvântarea. Apoi [mulţimea] a ieşit înaintea noastră în curtea palatului din faţa bisericii. La mijloc au aşezat un jilţ pentru domn [domnitor, n.n.], apoi la stânga lui au pus un altul pentru domnul nostru patriarh şi lângă el un altul pentru mitropolit.
Toţi preoţii şi călugării stăteau în partea stângă. Boierii ţării s-au aşezat de jur împrejur formând un cerc mare. Puteai vedea la ora aceea mii de veşminte de postav fin, de culori felurite, împodobite cu blănuri de samur. Apoi au pus la mijloc un tetrapod mare acoperit cu un covor, deasupra căruia se afla evanghelia. Apoi au împărţit lumânări mari celor de faţă. Mai întâi domnului o lumânare aurită ţinută de un silihdar [spătar, n.n]. Apoi patriarhului şi mitropolitului. În timpul acesta curtea era ticsită de ostaşi, toţi înarmaţi cu lănci având mânerul în formă de cruce şi cu muschete algeriene. […]
La sfârşitul canonului, domnul nostru patriarh a venit, a sărutat evanghelia şi a dus-o domnului, care, venind în mijloc, a îngenunchiat, a sărutat evanghelia şi mâna dreaptă a patriarhului care i-a spus: «Hristos a înviat» şi l-a sărutat de trei ori pe cap. În această clipă, trupele şi-au slobozit muschetele de s-a cutremurat pământul şi ne-au asurzit urechile.”
Descrierea diaconului Paul de Alep continuă cu multe amănunte. El mai povesteşte că Liturghia de Înviere s-a sărvârşit cu citirea Evangheliei în română, în greacă şi arabă.
Mai spune că în ziua aceea a fost mare serbare la curtea domnească. Vremea era minunată, primăvara era strălucitoare şi răsărise iarba. Din păcate pentru el, s-a îmbolnăvit, a răcit pentru că fusese foarte frig în noaptea aceea când a trebuit să slujeacă şi el, fiind diaconul patriarhului aflat în vizită. Dar mai spune cronicarul străin că s-a tras de mai multe ori cu tunul, „s-au slobozit muschetele şi s-au deşertat pahare mari în sunetele muzicii, ale tobelor, fluierelor şi trompetelor.” Domnitorul a dăruit curtenilor săi şi boierilor veşminte frumoase.
Interesant este şi ce precizează despre Săptămâna Luminată:
„În timpul acestei săptămâni se slujea liturghia cu utrenia, se trăgeau clopotele cele mari în fiecare dimineată şi în fiecare seară; negoţul lâncezea, dughenele nu se deschideau, afară de acelea ale vânzătorilor de unt, ale măcelarilor şi ale negustorilor de alimente.
Să se ştie că în această ţară este obiceiul ca în fiecare joi dupa Paşte să se săvârşească o litanie, adică o mare procesiune afară din oraş, cu prapuri şi icoane, cu preoţi înveşmântaţi în odăjdiile lor; apoi vine domnul cu oastea sa. Se face atunci o sărbătoare măreaţă, în cinstea joiei mari, de la care îşi iau rămas bun, aşteptând joia Înălţării.”
Paul de Alep (1627–1667?) a fost un arab creştin din Siria, arhidiacon din Antiohia, care l-a însoţit pe patriarhul Macarie în călătoriile sale prin ţările române şi Rusia, despre care a scris o carte în limba arabă cu date istorice foarte preţioase referitoare la ţările române şi la poporul român. Cartea a apărut prima dată la Bucureşti în 1900.
În prima călătorie alături de Macarie, care a durat 6 ani, a traversat Dobrogea, Moldova şi Kievul, pentru a ajunge la Moscova, iar la întoarcere a trecut şi prin Ţara Românească. A descris localităţi, oraşe, palate domneşti şi mai ales biserici şi mănăstiri, dar şi obiceiuri, dând multe detalii sugestive. A scris şi despre viaţa de zi cu zi a celor bogaţi şi a celor de rând. Unoeri a exagerat, dar jurnalul său rămâne o sursă importantă pentru a afla date istorice sau reconstituiri ale unor vestigii ori biografii de dregători ori domnitori.
Vezi arhiva rubricii Memor de Daniela Șontică
