– Vă sun din partea fiului, sunt colegul lui de la uni. – De ce vă deranjează pe dvs. și nu-mi scrie el un email? – Nu dau internet la pacienți, asta e politica clinicii din Boston. – Cum? E în spital? De ce nu sună el, dacă a putut să vă dea numărul de telefon? – Nu poate să vorbească, dar nu e grav! – Cum nu e grav dacă nu poate să vorbească? – Calm down, ma’am! Nu e grav, vă asigur! Și are cel mai bun tratament acolo! – Ce tratament? E întreg? Ce-a pățit? – A căzut cu bicicleta pe ploaie și și-a fracturat maxilarul inferior. [pauză] E doar imobilizat facial. [pauză] Alo? Sunteți pe fir? – Da, da. Vă mulțumesc că sunați. Spuneți-mi vă rog… are toți dinții? – Ah, da. El e întreg, până la ultimul dinte! Doar că îi are pe toți legați, cei de sus cu cei de jos. – Și… cum mănâncă? – Cu paiul… timp de șase săptămâni.
– L-au tratat bine măcar în America? – Da, foarte corect: l-au transportat rapid în semiconștiență, l-au radiografiat și scanat, mai ales la cap, și i-au legat dinții. După două zile i-au dat drumul ca să-și vadă normal de studii. I-au zis să mănânce cu paiul și să vină să-i scoată firele peste șase săptămâni. Acum nu mai are nimic, doar o asimetrie imperceptibilă. – A scăpat ușor! Și la onorariu? – Da, a plătit asigurarea universității: 10 000 de dolari. – Cred că nu-i e ușor, săracul, peste ocean, cu tot campusul lor renumit. Nu-mi spuneai că a sosit acolo odată cu uraganul Irene la miezul nopții și că poliția l-a băgat în propriul lui apartament? – Ha-ha-ha, pe furtună le căzuse lumina în campus și el orbecăia cu cheia la ușa lui, pentru prima dată. Colega din bungaloul de vizavi, cu care s-a împrietenit ulterior, l-a văzut pe fereastră căznindu-se să deschidă și a sunat la poliție că se dă o spargere. Polițiștii, amabili și dotați cu lanterne, i-au descuiat ei. [pauză] E și el acolo un omuleț major, nu-i e deloc ușor. De a doua zi a intrat într-un ritm dement de învățat. Iar după două săptămâni a căzut în cap și i-au cusut dinții, ca la o creatură de-a lui Frankenstein…
– Cum te simți, pisoi, fără botniță? – Trebuie să mă obișnuiesc, parcă am fălcile încleștate. Dar pot să mănânc mai consistent… Prost e că am pierdut câteva zile din tocit cu accidentul ăsta. Am ratat și două prelegeri la un prof senzațional… – Pisoi, dar ai recuperat excelent, cu 9,92 la examenul de analiză! [pauză] – Hmmm, sunt cu două sutimi sub medie. [pauză] – Explică-mi și mie, cum pot să dea chinezii tonul acolo? Că doar ai venit și tu bine „antrenat” din Europa. – Ah, mami, ei nu se opresc din învățat, zi și noapte. După ce parcurg efectiv totul pentru un examen, fac ședințe ei între ei cu detaliile care le-au rămas neclare. – Vezi ce-nseamnă spiritul de echipă! Unde-s trei puterea crește! – Ei sunt trei sferturi! Mă rog, asiaticii la un loc.[pauză] Cred că m-au discriminat pozitiv pe mine când m-au admis aici. – Cum așa? – Puteau să-și ocupe cu chinezi toate universitățile din Ivy League. [liga primelor opt universităților americane] Au ținut să aibă și europeni printre masteranzi. – Câți sunteți? – Mai e un francez și un turc, și o fată din Rio… Și ne mănâncă chinezii ca pe niște cârnați prăjiți ce suntem. – Stai, pisoi, nu o lua așa… Ăia sunt școliți „paramilitar” ca să atace știința occidentală la sursa ei, în universitățile de vârf… – Ne-au făcut pilaf chinezii. Știi cum operează? Că suntem sub bombardament de teste aici. Imediat după un examen o iau de la cap cu tocitul pentru următorul! [pauză] – Pisoi, îmi pare rău de ritmul ăsta amețitor, dar tu ai ținut cu tot dinadinsul să vii aici, din cele șapte opțiuni pe care le-ai avut. [pauză] Așa e în viață, se schimbă foaia câteodată! Păstrează-ți calmul, ești în Liga Întâi și asta e important. Toți acolo sunteți foarte buni. Cel mai slab de acolo este primul în restul lumii. Chinezii au alt stil de viață, pe care nu ți-l doresc sub nicio formă. Nu dispera: întotdeauna se găsește unul mai inteligent, mai frumos, mai bogat ca tine… Ceer up [sus moralul], ești în liga lor! Păstrează-ți nervii și sănătatea! – Da, mami, eu am compensațiile mele: tenis, schi, înot… – Nu faci cu colegii și niște partide de bridge? [mai târziu] – Știi, mami, că a mers bine figura cu bridge-ul? – Îți scoți pârleala după testele alea unde te lasă în urmă? – Ha-ha-ha, de două ori i-am bătut măr pe chinezi! Dar a treia oară au adus cu ei arma lor secretă. Nu i-a mai rezistat nimic. – Ce le-a dat prin cap? – Au adus-o pe campioana lor națională la mate. E sfrijită, repezită, privește câș prin ochelari groși și are un computer super-performant în loc de cap! Ne bate pe toți de fiecare dată! – Respect! E cel puțin simpatică? – Oh, da! E foarte săritoare. Dacă te-ncurci cu vreo demonstrație, ea te descurcă! – Bine că te-au luat în cercul lor. N-ai decât de câștigat de la ei! – Pe cel mai bun dintre ei, un tip de mare modestie și de mare ajutor, l-am poreclit Franklin, că are multe idei inovative!
– Nu sunt și studenți români pe acolo? – Ba da, câțiva la bachelor. Sunt haioși, se amuză pe seama mea, că vorbesc ciudat românește. – Ei, asta-i bună! Cu Buni profă de română în casă și vorbești ciudat? De ce, mă rog? – Păi nu știu argoul de la București, habar n-am înjurături… – Aaa, nu mi-e teamă. Te-nvață ei iute! Sau poate te-nvață o fată? – Mami, nu mă mai pisa! Mi-am făcut lecțiile cu românca de la bachelor, dar n-a ieșit nimic. – Ce-nseamnă asta? Te-ai întâlnit o dată cu ea și apoi „rămânem în legătură” în stilul tinerilor de azi, iar tu ai făcut-o uitată? – Nu, crede-mă. E chiar frumușică, eu am căutat-o, dar ea n-are timp. Și nici eu n-am timp să o tot caut… – Pisoi, ți-am spus: ai cea mai mare șansă acolo, într-o universitate bună, să-ți găsești o fată pe măsură. Ulterior vei avea și mai puțin timp și slabe speranțe să o găsești la fel de studioasă și de ambițioasă ca tine. Și româncă pe deasupra, ca să vorbim aceeași limbă. – Mami, tipa e nebună! – Ei cum să fie nebună dacă a intrat acolo? – E cumplit de ambițioasă. Când ne-am întâlnit parcă stătea pe ghimpi că-și consumă din timpul ei de învățat. – Trebuie să o înțelegi. Ea vine direct de la București, e mai mică și mai speriată, într-o lume străină. Cinste ei că a intrat acolo! – Dar ea nu are un program așa de dur ca al meu, la master. Uite, am încercat, ca să-ți fac ție o plăcere… A fost greșeala mea să-ți spun de gașca românilor de la bachelor. N-am nici eu timp să mă dau după fițele ei. Te rog să nu-mi vii iar cu idei de-astea, în chestiuni care mă privesc numai pe mine! – Aye, aye, sir! [la ordine] Voiam să te previn că trebuie să-ți faci o experiență cum să te porți cu fetele. Ele nu sunt făcute după calapodul tău, iar când îți va plăcea una cu adevărat, nu vei ști cum s-o iei și cum s-o păstrezi. În plus, o fată cu pretenții n-o să-ți stea oricând la dispoziție, dacă are și altceva valabil de făcut. [pauză] – Mami, chiar că nu mă preocupă asta acum. – Nici așa nu-i bine, să stai cu capul numai în carte și în calculator. Mai trebuie să te destinzi și tu cu colegii, cu fetele, cu sportul. – Ca să te liniștesc: mă duc la dansuri sud-americane cu colega mea de master, brazilianca. – Bravo! Vezi ce bine-ți prind concursurile de latino din adolescență! – Mami, cunosc legea: „paragraf 1: Mami are mereu dreptate; Paragraf 2. În situații speciale, când mami nu are dreptate, intră în vigoare paragraf 1.” Dar acum lasă-mă, mi-ajunge pentru azi!
– S-au instalat la noi în vacanță studențească fiul cu prietenii lui, parizianul și olandezul. – Superb, ce bucurie pe tine să-i vezi cum evoluează. – Mi-e teamă că in-voluează: are fiecare alt program de somn și de masă. Oricum, am loc să plasez ocazional câte o părere modestă, când jucăm mini-bridge. – Uite că vă și distrați! – Oarecum: ei sunt într-un du-te-vino continuu, iar eu în pun-te-masă-scoal-te-masă. – Ce vrei? Cere sacrificii companía tânără și frumoasă. – Absolut! Mai bine așa decât acum câțiva ani când stătea lipit de ecranul idiotizant și era gata să mă mitralieze și pe mine, ca pe dușmanii lui din black box.
– Ai purtat și tu pălărie la ceremonie? – Nu era obligatorie, dar aș fi fost în ton cu restul mamelor simandicoase. Se potriveau, în cetatea aceea clădită acum 200 de ani, unde aparent sta lumea-n loc, doar materia cenușie circulă infernal… – Au venit și chinezoaice? – Doar una, care vorbea greu englezește. – Cinste lor să aibă copii așa de străluciți! – La ei cinstea familiei se măsoară în reușita copiilor! Dar se pare că îi lasă să se descurce singuri și la bucurie… – Tânărul e ferice? – Da. E încântat. A tras greu la vâsle și la bridge cu chinezii și a absolvit în prima treime, deși începuse pe la coadă. – Vreau să știu și eu pentru fiică-mea: cum au luat chinezoii ăia testul GMAT cu peste 700 de puncte, din totalul de 800, ca să se intre la universitățile de top? – Învață cu frenezie de la 3 ani… O prietenă din facultate, profă de franceză la Toronto, le-a dat elevilor o compunere despre hobby-urile lor. Asiaticii i-au scris că sunt fericiți să învețe și nu știu ce-i aia timp liber. – Las’ că și al tău se pregătise 14 ani înainte, de a luat 700 din prima! – Oarecum. El s-a pregătit la științe, susținând că el științe urmează și nu are nevoie de limbi și literatură. Dar GMAT-ul este fifty-fifty mate și engleză. – Păi, nu a făcut școala aia bilingvă engleză și germană? – Nu la nivel retoric și argumentativ. – Și cum a scos-o la cap? – Erau niște manuale pregătitoare cât cărțile de telefon mari de pe timpuri. Cu exerciții pentru toate variantele. Asta i-ar fi asigurat 400 puncte la mate și poate 100–200 la partea lingvistică, sub 600, deci total insuficient pentru universitățile mari. – Olala, situația era albastră. Ce-ați făcut? – Am reușit să-l conving, cu greu, să se pregătească doar la punctul lui nevralgic, la partea lingvistică. A intrat în panică și o lună întreagă îmi trimitea zilnic la serviciu câte două argumentații de tip jurnalisticde cca. 800 de cuvinte pe te miri ce teme de actualitate, propuse de exercițiile alea sau liber alese. – Mai poți tu să-l ajuți? – Nu ca proprietate și subtilitate a limbii, dar ca structurare a textului, ca retorică și mesaj. Culmea e că mi le retrimitea corectate. Am făcut peste 50 din astea! – Așa deci, atunci le-a făcut corect în examen și pe 51, 52, 53. [pauză] Minunat! Ambiția și perseverența îl conduc la succes, dincolo de unele eșecuri pasagere. – M-am simțit foooarte utilă. – Ei, bine că v-ați bucurat în… apoteoză internațională! – Să știi că părinții erau mai toți… albi, deși absolvenții sunt de toate culorile. Timp de trei zile au fost evenimente și dimineața și după-masa, cu protocol fix, plus două discursuri latinești. A patra zi am muncit pe brânci. – Doar nu v-au pus să faceți curățenie după petreceri!? – Tânărul a trebuit să-și golească apartamentul ca să-l predea… Dar a cincea zi am avut sentimentul finalizării victorioase! – Să nu-mi spui că a primit lauri prin comisioner! – Nu el. Eu am simțit că primesc laurii: el a zburat la primul lui loc de muncă din California, iar eu în concediu în Caraibe, fără griji, cu burta la soare!
– Ce-i de suni sâmbătă la două noaptea? – Nu ștu ce să fac, mami… – Ești bine? Ești întreg? – Da, da, nu-i vorba de asta. Doi polițiști îmi cer amendă 200 $ că am trecut pe roșu. [pauză] – Păi, ai plătit-o? Nu sta pe gânduri, plătește-o, până nu intri în alte belele! [pauză] Nici nu e mare! Ai băut ceva? – Nu, doar cola. [pauză] Dar nu trecea absolut nimic, din nicio direcție. E goală acum, moartă, toată Santa Barbara. Nu au sezon. – Da’ tu de când conduci în America? Ți-ai echivalat carnetul? – Mami, stai și-ascultă! Nu conduc, eram pe zebră, ca pieton. [pauză] – Ufff, m-am liniștit. [pauză] – Ce să fac? Contestație sau să plătesc pe loc? – Sunt polițiștii acolo lângă tine? S-au legitimat? – Da. – Plătește, care-i problema? – Să nu cad de prost, n-am mai auzit nicăieri o chestie ca asta. – Ah, ba da, se practică în California! Rău e de amărâții care de-abia dacă au bani pentru băutură. – Pe-ăștia îi pândesc! – Știi ce? Plătește și fii amabil cu ei. Ei își fac meseria, iar tu nu vrei să rămâi cu vreo notiță în acte la poliție. Tu vrei să ceri green-cardul în curând. Ții minte pentru data viitoare!
– Te mănâncă prăjit, pisoi! Scot șapte piei de pe tine, câte 12-13 ore pe zi! – Nu ei mă mănâncă pe mine, mam, eu mănânc foarte bine de la ei, la cât mă plătesc. Nu pot visa în Germania așa beneficii. Și nici sediul de vis al firmei, cu panorama peste city, fotolii ca scoicile albastre, bar, biliard etc., ai văzut și tu! – E vorba strict de bani, care îți ruinează sănătatea. Tu singur îți mănânci sănătatea! Ești autofag! Trezește-te! Trebuie să te gândești la ce-i bine pentru tine, pentru ființa ta intimă. – Americanii ticăie așa, din mișcare. Au ales ei să se declare câștigători și își schimbă stilul de viață după împrejurări. Cum zic ei, s-au suit pe val și nu lasă să le scape șansa. – Fiule, tu ai un scop prin care să te faci util tuturor, inclusiv ție însuți? – Parcă tu ai avut?! – Eu am avut obsesia, ca cei din țara și din generația mea, să îmi câștig libertatea individuală. Mi-a fost greu să fug din țară. Mai greu mi-a fost să-mi fac un loc decent în țara de adopție. Tu nu ai obstacolele astea, calea ta a fost largă și fără hârtoape. [pauză] Tu ai un țel care să nu vizeze în primul rând înavuțirea ta? [pauză] Dacă ai succes cu o cauză dincolo de sfera ta personală, poți să sporești și prosperitatea celorlalți, pe care îi servești. – Ok, mam, am să fiu atent la ce mă mulțumește profund pe mine și îi servește și pe alții. – Mie, din păcate, nu mi-au spus asta părinții… – Ah, iar te victimizezi! – De-asta îți spun, ca să nu te victimizezi și tu peste 20 de ani! Chiar și mai devreme, la cât de repede se schimbă lumea acum… – Acum trebuie să plec la tenis, mam, ciao! – Gândește-te! Ai trei ore la aer curat ca să te gândești!
– Felicitări, feciorule! Îți doresc să tragi foloase, sens și bucurii din rezultatele muncii tale. Și să-ți stabilești și alte repere de mulțumire în viață! – Dar le am, mam, la astea nu am renunțat și nu voi renunța! – A, da? Care? [pauză] Știi tu, de exemplu, ce se serbează azi, 4 iunie, în Europa? – Probabil că o mie de chestii, trebuie să citesc o filă de calendar. – E centenarul Tratatului de Pace după Primul Război Mondial. Știi tu ce înseamnă Trianon? – Nu știu, dar introduc noțiunea în smartphone și aflu că în acest palat din Versailles s-a semnat tratatul de pace în 1920, care a stabilit granițele statelor naționale europene, actuale și astăzi în mare. – Pentru asta trebuie să știi cuvântul „Trianon”, ca să-l bagi în unealtă. Și chiar dacă afli acestea, le-ai uitat imediat. – Păi, cum să-l rețin, dacă n-am de ce să-l ancorez și nu-mi trebuie practic la ce fac acum? – Pe tine nu te interesează de unde se trage atâta substanță incendiară în Europa? – Eu găsesc informația când mi se cere! – Dar nu o găsești în bagajul tău mental! Există trei feluri de memorie cu care poți să operezi: instantanee, care durează câteva ore, maximum o zi, ca la tine acum, conectat la unealta digitală; intermediară, care durează câteva zile, și engramatică, cea care se bazează pe infinite conexiuni între engrame… – Stai să caut „engrama”: „unitatea minimă de memorie, obținută prin senzațiile simțurilor, prin repetarea stimulilor și cu sprijinul acțiunii motorice.” – Îți stimulezi engramele prin activități intelectual-artistice, precum dansul, scrisul, cântul, prin vibrarea la valori, deci printr-un complex proces de învățare, de care tu trebuie ai grijă să nu-ți dispară. – Ok, mam, mai lasă ceva din predică și pentru pomul de Crăciun! – Pisoi, când vii de Crăciun, să nu-mi aduci daruri mari și nici scumpe. Atât îmi doresc de la tine: o cutiuță de chibrituri de 2 ore, pe care să le petrecem cu prietenii de familie la 22 decembrie, și un pachețel de 4 ore pentru biserică la 24 decembrie. Căci toată viața ta împlinită, așa cum ți-ai dorit-o tu și cum te-am ajutat noi din răsputeri, de sus vine, e mâna lui Dumnezeu în toate reușitele tale. – Vorbești ca Buni. – Ehe, măcar să fiu eu în stare să vorbesc cu aplombul ei, că te-aș convinge mai repede! – Bine, atunci îți aduc aceste pachețele, ca să vă bucurați amândouă, tu aici și ea din cer.
– Am invitat-o pe verișoara din București ca să medieze cu prietena fiului în limba ei maternă, pe care verișoara o știe de la bunică-sa. Veri urcă la tineri în dormitor. Tinerii dorm în copac. Patul lor dublu, 2 pe 2 m, este instalat la mare înălțime, din cauza virusului corona, în coroana unui copac secular. Se ajunge în „dormitor” pe o scară abruptă și spiralată în jurul trunchiului, de dimensiunea copacilor din parcul național Yosemite. Veri ajunge gâfâind la patul lor, dar ei dorm, e aproape ora 8. „Să-i scol? Să nu-i scol? La cât muncesc ei toată săptămâna? Las’ că vin mai târziu. Unde să mă duc acum? Să cobor tulpina asta falnică până jos și iar să urc? Grea dilemă! Să-i trezesc la realitate? O fi bine?”