”Iubirea virtuală – între ispită şi suferinţă” de Livia Norina Zezeanu

851
Livia Norina Zezeanu proză

proza scurta leviathan.ro logoÎn acea dimineaţă de septembrie, am deschis laptopul fără prea mare tragere de inimă. Urma să primesc nişte e-mailuri pentru conferinţele mele. Apatică, am deschis şi facebook, urmărind veşnicele like-uri lipsite de vreo culoare. Am tresărit uşor când am văzut o cerere de prietenie. Cine o mai fi şi acesta? Nu i-am dat importanţă. Lasă-l să aştepte. Mi-am făcut un ceai fierbinte, cu aromă de vanilie şi am continuat să-mi verific e-mailurile. Priveam aburii ce pluteau asupra cănii, în timp ce deschideam tacticos fiecare e-mail de la Colegiu.

La un moment dat, m-am oprit. M-am întors către fereastră şi am privit afară. Ploua mărunt, ca într-o zi bacoviană. Nimic nu mă atrăgea cumva să continui studiul ofertelor, îmi lipsea un Ceva. La un moment dat, am auzit un ding. Era un mesaj. De la personajul cu pricina, care îmi ceruse prietenia:

Bună dimineaţa, mă scuzaţi dacă v-am deranjat cerându-vă prietenia. Nu vă cunosc, dar poza dumneavoastră mi-a inspirat multă bunătate, iar eu am mare nevoie de o vorbă bună şi de înţelegere. Trec printr-o perioadă destul de grea. Am înțeles că sunteți din Moldova.”

Livia Norina Zezeanu
Livia Norina Zezeanu

Am scris câteva cuvinte de complezenţă, apoi mi-am văzut de treburile mele multe, rutiniere, din care aş fi vrut oricând să evadez măcar o zi de-ar fi fost cu putinţă. Un gând nu-mi dădea linişte. Cine este totuşi misteriosul personaj? Vreun Mare Gatsby, vreun Don Juan sau poate un aiurit care-şi caută jumătatea pe internet, proiectând femeia ideală, iar când dă de realitate, se întoarce teatral şi cântă ceva de genul…Iertările” lui Adrian Păunescu:

”Tu să mă ierţi de tot ce mi se-ntâmplă, /Că ochii mei sunt când senini, când verzi, /Că port ninsori sau port noroi pe tâmplă,/ Ai să mă ierţi, altfel ai să mă pierzi…”

Personajul mă atrăgea ca un magnet şi ceva din el mă făcea să deschid telefonul, să văd dacă a răspuns celor câteva cuvinte aruncate în grabă, fără prea multă compasiune pentru situaţia lui. Nu aveam încredere, sunt mulți șarlatani pe net, auzisem destule. După câteva ore bune de aşteptare, Misteriosul a scris un mesaj lung. Și-a povestit viața pe scurt, apoi a motivat pricina pentru care atunci şi acolo, avea nevoie de acea ”femeie cu chipul angelic.” O undă de suspiciune era cuibărită în suflet, parcă aş fi crezut, parcă nu aş fi crezut, acea durere ce părea stoarsă din adânc de suflet, acele lacrimi ce trezeau instinctul matern, protector din mine. Era vorba de un bărbat tânăr, cu doi copii mici, a cărui fostă soție l-a înşelat cu un ţigan şi a fugit de acasă luându-și cu ea copiii. În acest timp el era plecat în altă localitate pentru a picta o catapeteasmă. Femeia era bolnavă, făcea dializă de la nașterea celui de-al doilea copil. Acest lucru nu a împiedicat-o să aibă o viaţă aventuroasă, cât timp soţul ei era plecat pe şantierele bisericilor pictând sfinţi. Disperat, căuta mângâiere, soluţii, pentru a-şi salva copii de la pieirea sufletească ce-i aştepta lângă ea. ”Caut o soţie credincioasă, cuminte, mamă responsabilă pentru copii. Caut mângâiere şi înţelegere, dragoste curată, dar mai ales o viaţă duhovnicească aşa cum nu am putut avea împreună cu ea. Sunt trist, obosit, mă gândesc la copii, dincolo de mine. Nu am linişte, ştiindu-i acolo. Trebuie să lupt pentru ei, să-i scot din mâinile mamei lor, care mai mult îi distruge decât îi creşte. Ajută-mă să fac cum este mai bine pentru aceste suflete nevinovate!”

Zilele treceau, ascultam mărturisirile lui şi acea suspiciune cuibărită iniţial în suflet se risipea încet. Aşteptam zorii și serile când întâlnirile de pe net mă scoteau din amorţeala mea, făcându-mă să vibrez, să simt durerea lui ca pe a mea, să-i gust lacrimile pe obrajii sufletului, să trăiesc indirect drama acelor copii neiubiți și neîngrijiți. Nopţile deveneau tot mai scurte alături de Misteriosul ce se strecurase pe nesimţite în suflet, apoi în inimă şi chiar în viaţa mea, deşi ne despărţeau câteva mii de kilometri, după plecarea sa la Bayern. N-am apucat să ne vedem înainte de a pleca.

Două luni au trecut astfel, nu mai aveam răbdare cu Timpul, cu Distanţa. Aveam multe în comun, vorbeam despre nevoia de afecţiune, fericire şi nefericire în dra­­goste, despre cum se prăbuşesc căs­niciile, cum cresc copiii purtând în suflet răni care-i marchează pe viaţă. Blândeţea lui irezistibilă, maturitatea în gândire, responsabilitatea m-au apropiat atât de mult, încât mă întrebam cum a putut acea femeie să îl lase pentru un țigan. Am ajuns atât de apropiați, încât ne spuneam secrete, neștiute nici măcar de cei din familiile noastre. Ne mărturiseam toate frustrările unei căsnicii trăite sub semnul compromisului, alături de persoane care nu ne-au putut iubi şi înţelege pe deplin, care ne înşelaseră şi cele mai elementare așteptări. Ascultam, eram ascultată, ajunsesem să vedem unul în celălalt ceea ce ne lipsea. Într-o noapte, târziu, am găsit un mesaj de la Misteriosul: ”Peste o săptămână mă întorc în ţară, nu mai pot trăi fără tine. Eşti mai mult decât mi-aş fi putut dori de la viaţă şi de la o femeie.” Pe măsură ce reciteam aceste cuvinte, mă întrebam dacă sunt doar vorbe, proiecţii ale unui suflet rănit, aflat în căutarea mângâierii şi iubirii de care este lipsit, sau sunt sentimente reale, rezistente, capabile să depășească problemele inerente ale unei relații și familii cu mai mulți copii.

În fond, el nici nu mă cunoştea asa cum sunt, decât atât cât i s-a putut descoperi prin intermediul internetului şi telefonului – mijloace parţiale, incomplete de cunoaştere a unei persoane, aşa cum este ea. Nu cumva se pripea, aflat sub impulsul celor întâmplate cu copiii? Am ajuns să mă închid în mine, cu cât el se deschidea mai mult şi voia să mă cuprindă în inima, apoi în viaţa sa. Nu aveam încredere în iubirile întâlnite şi cu atât mai puţin în cele trăite în lumea virtuală. Avusesem destule paciente traumatizate în urma unor iubiri trăite mai mult pe net decât în realitate. Misteriosul a simţit îndoielile ce-mi măcinau sufletul şi m-a asigurat că el ”nu este un bărbat oarecare, să părăsească o femeie când dă de greu, care să-şi uite promisiunile şi să-i calce în picioare inima. Este teolog, credincios, cu capul pe umeri, cinstit și luptător”. Fie…

Săptămâna a trecut pe nesimţite, între vise şi aşteptări care dureau plăcut. Ne-am întâlnit în oraşul studenţiei noastre. Am coborât din tren, căutându-l din priviri. L-am găsit pe peron, retras, aşteptându-mă cu un buchet superb de flori. El era îmbujorat de emoţii, iar eu tremuram, fiorii nu-mi dădeau pace. Mă bâlbâiam, îmi dădeau lacrimile la colţul ochilor, purtându-mă ca o adolescentă aflată la prima întâlnire. În sfârşit, întâlneam pe acela cu care am împărţit ultimele două luni din viaţă… pe internet. A fost dragoste de la prima vedere. Mergeam pe străzi, nevăzând nimic, fiind adânciţi în propria noastră lume. Nu ştiu când am ajuns la hotel pentru a ne lăsa bagajele, când m-a cuprins prima dată în braţe cu atâta gingăşie, de parcă n-aș fi fost femeie, ci floare rară. Nici când am simţit căldura buzelor sale fierbinţi, a trupului arzând de dorinţă. Aşa au trecut trei zile şi două nopţi, pendulând între plimbări lungi şi dragoste nebună. Trăiam stări, senzaţii, bucurii pe care nu le mai întâlnisem niciodată, deşi nu mai eram la prima tinereţe. Pictam amândoi, ţinându-ne de mână, un tablou imaginar – viaţa ce urma să o avem împreună cu copiii noştri. Pictam pete multe de roşu aprins, înconjurate de cercuri roz şi linii galbene, copii ţinându-se de mână, zâmbete şi flori. Multe flori şi fluturi păreau că ne schimbă din temelii culoarea vieţii şi a zâmbetului. Ne priveam în ochi, căutând veşnicia, dincolo de toate trăirile clipelor de atunci şi acolo. Am fi vrut să oprim Timpul, iar noi să rămânem în tabloul pictat cu două degete-pensulă, înmuiate în culorile dragostei.

Zilele au trecut, am mers să luăm copiii de la mama lor. Voiam să ne începem viaţa noastră de familie avându-i alături timp de o lună. Cea mai frumoasă lună din viaţa noastră. O lună în care tabloul pictat de noi cu degetele inimii s-a transformat în viaţă reală, viaţa pe care ne-o dorisem atât de mult. Credeam că acesta era doar începutul a ceea ce urma să fie mai frumos decât o poveste. Nu ştiam că acea lună avea să fie unică, nici că viitorul nu ne va fi la fel de roz, iar copiii urmau să se întoarcă înapoi la tristeţea şi negrija din care plecaseră. I-am mai revăzut de câteva ori, dar nimic nu a mai fost ca înainte.

Despărţirea de ei a fost grea, după această lună petrecută împreună. S-au ataşat mult de mine şi cereau mereu iubire, atenţie, văzând că le dăruiam din plin. Când a trebuit să-i redăm mamei lor biologice, amândoi mă luaseră de gât, nevrând să se ducă ea: ”Mami, nu… mami, nu! Vrem cu tine, Many şi cu tati! Mami, nu înapoi aici!” Lacrimile-mi curgeau în neştire, privind când la ei, când la femeia din faţa mea, ce astepta supărată să-şi ia copiii. Era mama lor, cea care le-a dat naştere, care i-a crescut, aşa cum era ea. Eram şi eu mamă, încercam să mă gândesc cum m-aş fi simţit dacă mi-ar fi luat cineva copilul de lângă mine, fie şi numai o zi. Cum ar fi fost să spună şi altei femei MAMĂ. O tristeţe fără margini mi-a cuprins sufletul. Nu mai puteam merge. Ne-am oprit la colţul străzii, ascultând plânsul copiilor, ce se auzea şi mai puternic: ”Nu mami, nu! Tati nu pleca!” Femeia se răstea la ei, smucindu-i de mâini: ”Eu sunt mama voastră, EU, nu ea. Tăceţi! Nu vă mai suport!” Un plâns dureros zguduia întreaga mea ființă. El mă strângea în braţe, plângând asemenea. A trebuit să plecăm în oraşul meu, lăsând o parte din noi în braţele şi inimile copiilor alături de care petrecusem o lună de miere. Singura din viaţa noastră.

Misteriosul a început serviciul în capitală, după câteva zile. Săptămânal venea acasă mistuit de dor, de frământările sale privind copiii. ”Trebuie să-i iau de acolo. Nu mai suport să văd cum se poartă cu ei, cum îi pedepseşte şi ţipă la ei pentru că vor să vorbească la telefon cu mine, pentru că întreabă de tine. Nu mai pot sta departe nici de ei, nici de tine!”  Am trăit astfel, făcând naveta, aproape jumătate de an. Trăiam căutând soluţii, încercând să pictăm cu cele două degete îngemănate un alt tablou împreună. Însă, acesta nu mai avea culorile senine, nici petele de roşu înconjurate de roz şi linii galbene. Apăruse griul, întâi o linie palidă, apoi cute adânci şi închise. Treptat, Misteriosul a început să vină acasă tot mai rar, să se închidă în sine. Simţeam că este ceva care nu mai merge, că înstrăinarea începuse să-şi facă loc între noi, că iubirea fierbinte de altă dată, pălea. Nu ne-am certat niciodată, toate le discutam în liniște şi le rezolvam împreună. Am început, firesc, să pun întrebări: ”Ce se întâmplă cu tine, dragule, ce nu este bine? Greşesc eu cu ceva? Ce facem cu copiii, când îi aducem aici, cât îi mai lăsăm să sufere?” Întrebările rămâneau fără răspuns, una dupa alta. Zilele senine de odinioară ajunseseră din nou bacoviene, ca aceea dinaintea primei noastre întâlniri în spaţiul virtual. Simţeam că urma să vină iarna în suflet, în ciuda asigurărilor sale că mă iubeşte la fel, că e doar obosit şi preocupat. Braţele acelor copii ce-şi aşteptau iubirea, echilibrul unei familii, îmi apăreau adesea noaptea în somn. Mă trezeam plângând, auzind vocile lor din acea zi, a despărţirii: ”Nu, mami, nu!” Îmi priveam fetiţa dormind lângă mine, o mângâiam şi pentru ei. Oricum, zilnic întreba când vor veni înapoi tati şi frăţiorii ei. Îmi ascundeam lacrimile şi-i dădeam speranţa că într-o bună zi, ei vor veni şi vom fi împreună, ca altă dată.

Într-o zi, când nu mă aşteptam, Misteriosul a rupt tăcerea ce se aşternuse tot mai mult între noi: ”Te iubesc, nici nu pot să-ţi închipui cât, dar nu putem să ne adunăm împreună, așa cum ne-am dorit. Situaţia este mult prea complicată, în plus… mi-am dat seama că altceva îmi doresc acum de la viaţă. Vreau să îmi fac un rost aici, să am o carieră puternică, să îmi cumpăr o casă, iar după ce copiii se vor mai mări, o să-i iau la mine. Îmi pare rău, e mai bine să ne despărţim. Nu vreau să mai suferi aşteptând ceea ce nu va veni prea curând sau vreodată. Nu ne potrivim, eu altceva vreau de la viaţă.” Am crezut că nu citesc bine, că nu el spune aceste lucruri. Părăsea femeia pe care o iubea nespus de mult, nu mai vedea viitorul alături de ea și copiii săi. Nu mai eram ceea ce îşi dorea de la viaţă și de la o femeie, prioritățile sale se schimbaseră, iar cele două degete gemene se despărţiseră printr-o operaţie lăuntrică pe care nici nu am apucat să o simt datorită durerii. Întrebările jucau într-o horă ameţitoare, gândurile îmi zburau zbuciumate în minte, neputând să accepte realitatea ce stătea în faţă ca o hârtie ruptă şi murdară, călcată în picioare îndelung.

În acea noapte, nu am mai dormit. Filmul ultimelor zece luni mi-a invadat ecranul minţii. Mă întrebam unde și ce am greșit, dacă am greşit sau era mâna nemiloasă a unui destin ce nu a fost să se împlinească așa cum ne-am fi dorit, deşi ne iubeam. Cel puţin aşa credeam, că ne iubim. Cum vom trăi unul fără celălalt? De ce îmi dădea drumul, dacă mă iubea atât de mult? Ce anume nu se potrivea între noi, ce s-a schimbat şi eu nu vedeam? Cercul întrebărilor s-a închis. Cuvintele au rămas undeva, într-un ungher al vremii, fără fapte, până la capăt. Îmi aminteam de spusele sale, că ”nu este un bărbat oarecare, să părăsească femeia când dă de greu, care să-şi uite promisiunile şi să-i calce în picioare inima”. S-au dovedit false, iar eu am căzut în ispita propriilor mele paciente. Am căzut pradă iubirii trăite mai mult pe internet decât în realitate, unor sentimente care nu au fost destul de puternice, unor interese care s-au dovedit a fi duplicitare. Dintr-o dată, eram scoasă din ecuaţie fără vreo explicaţie plauzibilă. Preluarea copiilor, alcătuirea familiei, siguranţa, stabilitatea lor, nu mai erau o prioritate. Oricât am încercat să aflu adevărul de la el, nu a fost chip.

Am înțeles că nici o iubire adevărată nu se stinge astfel. Au fost alte interese la mijloc, iar nu un sentiment curat, puternic. Am închis uşa acestui capitol din viaţă, revenind la rutina mea zilnică, e-mailurile de dimineaţă, ceaiul fierbinte, dar fără a mai accepta cereri de prietenie.  Văzusem pe propria-mi piele că iubirile virtuale devin cel mai adesea poveşti cu final nefericit, iar suferinţa lăsată de ele în suflet este foarte grea. Pe cât de ușor îmi era să consiliez pe alte femei aflate în situații similare, pe atât de greu mă puteam vindeca pe mine. A trecut…

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.