Ivan Vârâpaev – articol de Gheorghe Miletineanu

43
Diego Velázquez, ”Triumful lui Bacchus” (”Los Borrachos”),1628–1629, Muzeul Prado, Madrid
Diego Velázquez, ”Triumful lui Bacchus” (”Los Borrachos”),1628–1629, Muzeul Prado, Madrid

cronica de teatru logo leviathan”Pentru mine, fericirea e sentimentul că-mi știu scopul în viață. Știu de ce trăiesc, pentru ce și cum. Chiar dacă sunt bolnav sau e altceva ce mă blochează pentru o vreme, conștiința asta că știu pentru ce trăiesc mă face fericit. Când ea se pierde, începe incertitudinea. Dar cea mai mare parte a timpului eu sunt fericit.” – Ivan Vârâpaev, într-un interviu.

Pe vremea când studiam la Institutul de Teatru din – pe atunci – Leningrad, Teatrul Dramatic cel Mare din oraș, înființat în 1918 din inițiativa actriței Maria Andreeva, soția lui Maxim Gorki, și condus din 1956 de eminentul regizor care a fost Gheorghi Alexandrovici Tovstonogov, avea reputația celui mai bun teatru din ”a doua Capitală” a țării și a unuia dintre cele mai bune din întreaga – pe atunci – Uniune Sovietică. Premierele teatrului erau mai întotdeauna evenimente artistice importante, așteptate de toți cu nerăbdare și foarte comentate, fie că era vorba de cea mai bună dramaturgie rusă a acelei vremi – Aleksandr Stein, Aleksandr Volodin, Alexei Arbuzov, S. Alioshin, Edvard Radzinski, Aleksandr Vampilov, fie că era vorba de importante piese clasice – Prea multă minte strică, Trei surori. Teatrul dispunea de o echipă actoricească strălucită, actori mari unul și unul, personalități unice și jucând toți, sub îndrumarea maestrului, ”în aceeași sâmbătă” estetică. A trecut mai bine de o jumătate de secol de atunci, dar spectacolul cu Cinci seri, în care apăreau Zinaida Sharko, Efim Kopelian, Liudmila Makarova și Kirill Lavrov îl port, neuitat, în mine, până astăzi. Tovstonogov însuși a trecut într-o lume mai bună în 1989, pe urmă teatrul a fost condus vreme de douăzeci de ani de extraordinarul actor care a fost Kirill Lavrov, plecat și el în lumea umbrelor în 2007. Lavrov a izbutit, sacrificându-și propria carieră, să mențină în viață teatrul, care fusese la un moment dat în pericol de a fi desființat, din lipsă de bani… Teatrele sunt însă organisme vii, ele se dezvoltă sau se închircesc și nu se lasă păstrate la frigider; da, se cunosc câteva cazuri în care s-a încercat ”conservarea” vreme de ani a unor instituții de spectacole, dar experiența asta n-a reușit niciodată. Câțiva actori faimoși apar și acum pe scena teatrului, dar, firește, ansamblul nu mai e ceea ce el a fost cândva. În anii mei de studenție teatrul purta numele lui Gorki, din 1992 el îl poartă – firesc – pe cel al lui Tovstonogov. Din 2013 prestigioasa instituție e condusă din punct de vedere artistic de către regizorul Andrei Moguchii, care s-a impus ca o figură de prim rang în teatrul rus de azi și care s-a luptat cu succes să readucă publicul la acest ilustru teatru și să reinsufle viață în legendara instituție, chiar dacă n-a izbutit să-i redea aura de odinioară.

Ivan Alexandrovici Vârâpaev, autor încă tânăr la cei 46 de ani ai lui, s-a afirmat în ultimii ani ca dramaturg important (Visuri, Oxigen, Genesis No. 2, Iulie, Dansul Delhi, Ziua lui Valentin, Sun Line, Îmbrățișări insuportabil de lungi) și ca scenarist nu mai puțin important (Bunker, Euphoria, printre alte filme). A fost la viața lui și actor, este și regizor și adesea își pune în scenă propriile scrieri, nu numai în Rusia, ci în multe orașe ale lumii. Piesa lui Vârâpaev UFO s-a jucat în 2017 la Teatrul Național din București. Dramaturgul s-a făcut remarcat nu numai prin calitatea lui deosebită ca scriitor, ci și prin poziția lui politică, de oponent consecvent al actualei stăpâniri din țara lui. Violența și asfixia socială par a fi temele lui de predilecție.

Premiera spectacolului Beți criță (îmi asum răspunderea pentru traducerea titlului) a avut loc pe 5 mai 2015. Montarea a fost distinsă în 2016 cu Premiul Național Rus pentru Teatru, ”Masca de aur”, ca fiind cea mai bună realizare regizorală din festival (Andrei Mogucii). A primit și Premiul Special al Juriului Premiului Național Rus pentru Teatru, ”Masca de aur” (2016), pentru ansamblul actoricesc. A mai fost și laureat al Premiului Societății din Sankt-Petersburg a Spectatorilor, ”Teatral” (2016). E de prisos să precizez că diversele distincții, chiar multe și importante, pe mine unul nu mă impresionează câtuși de puțin. (1)

Ce ne spune autorul piesei despre această scriere a sa? ”Când am scris acum doi ani piesa Beți criță mi s-a părut că mi-a izbutit câte ceva în dramaturgia lucrării. În orice caz ea reprezintă, pot afirma, o etapă nouă în dezvoltarea mea creatoare. Dacă e piesa mea cea mai bună sau cea mai proastă – asta trebuie să decidă spectatorii. Cea mai bună reclamă pentru dragoste – e să iubești. Dragostea își face singură reclamă. Sunt bucuros că Andrei Mogucii a decis să pună în scenă textul meu.”

Și ce ne spune despre spectacol regizorul montării? ”Bineînțeles, Beți criță nu e o piesă de zugrăvire a realității cotidiene. Potrivit simbolicii sufite, cei beți sunt căutătorii adevărului, iar vinul produce o revărsare de revelații divine. În starea lui obișnuită, nu într-una «renăscută» artificial, omul e privit de sufiți ca «mort» sau «adormit» în raport cu universul spiritului uman. Starea supremă a omului e iubirea. Îmbătarea e metafora iluminării, ea exprimă sentimentul că viața e recepționată cu adevărat, că e un miracol care are loc chiar în clipa de față. Dragostea e principala temă a piesei. Cu eroii piesei se petrec, în cursul unei singure nopți, miraculoase transformări. Fiecare are șansa de a-și schimba viața – despre asta e spectacolul.» Sufism este denumirea ”unui curent în mistica musulmană, apărut în sec. VIII și răspândit mai ales în Persia, un curent cu caracter anticlerical și ascetic”. Odată lămurit acest concept, îngăduit fie-mi să împărtășesc cititorilor mei, cu toată buna-cuviință de care sunt capabil, ce se vede în spectacol din toată această subtilă interpretare a etilismului.

Înainte de orice, se vede o schelărie din țevi metalice care încadrează un plan (foarte) înclinat; pe acest plan înclinat se aduc din când în când niște saltele groase din material plastic, care se lasă apoi scoase, fără zgomot, afară și (sau) câteva elemente de decor – niște manechine, o bancă, două fotolii, un indicator de trasee dintr-o stație de autobuz etc. Ansamblul (Aleksandr Shishkin) amintește întrucâtva scenografiile rusești din epoca în care teatrul de acolo era invadat de constructivism, pe la începutul anilor ’20 ai secolului trecut. De vreme ce piesa nu se bazează pe un banal realism cotidian, pe planul înclinat, toate personajele, bete criță, se bălăngăne nesigure pe picioare, se ciocnesc unul de altul, se lovesc, cad, se rostogolesc, alunecă ș.a.m.d. Multe din aceste mișcări sunt numere de-a dreptul acrobatice, pentru care realizatorii mișcării în spectacol (Roman Kaganovici și Maxim Pahomov) merită felicitări. Numele menționate le-am luat de pe site-ul teatrului, căci un program de sală pentru acest spectacol reprezentativ aflat în turneu, într-un schimb cultural, nu s-a tipărit – așa că îmi sunt cunoscute numele principalilor împricinați, dar nu și ale actorilor. Poate că e mai bine așa – nici unul dintre aceștia din urmă nu mi s-a părut vrednic de o mențiune specială.

Teatrul posedă niște foarte puternice proiectoare de urmărire, care aruncă pe scenă o lumină frumos decupată în cercuri și elipse; nimic din ce fac actorii sub aceste proiectoare nu rămâne ascuns privirii spectatorilor.

Bun. Două ore și 35 de minute, inclusiv o pauză, pe scenă sunt reproduse toate manifestările exterioare cunoscute ale ebrietății, reproduse, nu neg, cu oarecare măsură, totuși, una peste alta, cam obositoare. Înțeleg prea bine că în Rusia alcoolismul endemic este încă, după 74 de ani de construire a comunismului (dintre care cinci de război civil și alți patru de participare la un război mondial), un fenomen social dureros.

Regizorul a plasat în deschiderea spectacolului un citat din Omar Khayyam; citatul e înregistrat pe bandă de un actor al teatrului și se aude însoțind imaginile video ale unui număr de estradă care este un kitsch de un prost gust strigător la cer dintr-un film indian produs în 1965 – numărul respectiv reapare în finalul montării, încadrând-o foarte semnificativ. Versurile lui Omar sună cam așa – regret că nu pot oferi o traducere la înălțimea splendorii versiunii lor în limba rusă: ”Tot ce vezi e numai o înfățișare înșelătoare./ Numai o înfățișare, esența lucrurilor n-o vede nimeni./ Nu încerca să pătrunzi înțelesul acestor tablouri, șezi liniștit la o parte și bea vin.” Părerea mea, a unuia care n-a urmat sfatul cel inteligent și a încercat să pătrundă înțelesul celor văzute, e că citatul din Omar a putut fi plasat în deschiderea spectacolului numai pentru că el e foarte abil răstălmăcit… Omar nu recomanda folosirea abuzivă a vinului ca panaceu.

Mai e în Rusia un fenomen social foarte răspândit și la fel de dureros – proporțiile luate acolo de prostituție. Două dintre personajele feminine ale piesei sunt târfe profesioniste, una chiar declarată ca atare, dar nici nevestele (sau amantele) cu statut social respectabil ale eroilor – una e, de pildă, manechin de modă – nu se comportă cu mai multă decență decât prostituatele. Cam atât despre absența platului realism cotidian în spectacol.

Publicul e avertizat – când spectacolul se joacă la sediu, pentru un public trecut de 18 ani – că de pe scenă se aud adesea vocabule grosolane. Ele în sine nu mă deranjează deloc – mi se întâmplă și mie, la supărare, să mă folosesc de vorbe de trei sunete, de patru sau de cinci; oameni suntem și, personal, nu sunt o mironosiță. Numai că nu mi-e limpede care e sporul de adevăr omenesc profund pe care-l aduce pe scenă folosirea acestor termeni indecenți.

Banda sonoră a spectacolului e un potpuriu de melodii la modă; folosirea ca leit-motiv a bine-cunoscutului Strangers in the Night al lui Frank Sinatra este deosebit de enervantă.

Am aflat, când m-am întors acasă după spectacol, tot de pe site-ul teatrului, că doi dintre bărbații pe care i-am văzut pe scenă erau, în piesă, de profesiune bancheri, un altul manager de tehnologii ale relațiilor publice, altul manager de bancă, altul locțiitor de director al unei societăți de construcții. Am fost surprins, pentru că absolut nimic din interpretarea rolurilor nu caracteriza în vreun fel personajele ca profesiune, poziție socială etc. sau ca psihologii individuale. Toți eroii piesei erau beți criță și cu asta basta.

Evident, la beție mai tot omul dă mult din gură, acuză realități tăinuite, își împărtășește dezgusturi, clamează că se simte prizonier în căcat, mărturisește păcate, declară sentimente pe care nu le are, promite cât nu poate să onoreze etc., etc. și filozofează. Numai că… dacă glumesc cu prietenii mei și spun pe un ton de cugetare adâncă ”E mai bine să fii tânăr, chipeș, bogat și sănătos, decât boșorog, pocit, calic și bolnav”, eu nu am pretenția că, prin truismul meu, rivalizez cu Socrate, cu Schopenhauer sau cu Nietzsche. Realizatorii montării de la Sankt Petersburg sunt însă, pe cât se pare, convinși că ei au descifrat cu înțelepciune filozofia profundă și profund originală a textului lui Vârâpaev. E drept că, de vreo două-trei ori în cursul acestui spectacol de două ore și 35 de minute, inclusiv antractul, actorii teatrului ”țin” pauze foarte expresive, chiar mișcătoare, dar asta se întâmplă, precum ați înțeles, atunci când de pe scenă nu răsună, agasant, reflecțiile de două parale din textul dramaturgului, panseurile care adesea virează către dialoguri despre religie și despre relațiile individului cu Dumnezeu. Vârâpaev și Mogucii sunt mândri că au creat ”o comedie filozofică despre cunoașterea adevărului”. Să fie sănătoși!

________

(1) Teatrul Mare de Dramă Gheorghi Tovstonogov din Sankt Petersburg a jucat în februarie 2020 două reprezentații ale piesei Beți criță la Tel Aviv, în sala Rovina a Teatrului Național Habima.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.