”Jurnal postscris. Flash-uri canadiene (2)” de Ani Bradea

392
Ani Bradea Jurnal canada menoniți

jurnal de calatorie leviathan.ro logoO experiență cu adevărat inedită, exotică aș spune, în săptămâna de foc canadiană pe care am trăit-o, până la ultima ei scânteie, în vara aceasta, a fost vizita din dimineața zilei de joi, 12 iulie, la Piața St. Jakob (provincia Ontario). Inițial nu am înțeles acest obiectiv din programul propus de organizatorii Săptămânii Internaționale de Cultură de la Câmpul Românesc, Hamilton, 2018, iar cuvintele Dianei, o tânără stabilită acolo cu soțul și fiica lor, care și-a modificat programul zilnic pentru a ne fi alături în toată perioada petrecută în Canada, nu m-au lămurit foarte mult. Am reținut, din ceea ce a spus Diana, că din piața aceasta am putea să ne cumpărăm obiecte mai deosebite, handmade, bune pentru eventuale cadouri de adus în țară. Mă și gândeam că voi întâlni iar obișnuitele magazine de suveniruri, care, ca peste tot în lume, nu sunt altceva decât imense suprafețe stăpânite de kitsch, unde turiștii lasă mereu o bună parte din banii alocați călătoriei pe obiecte ce se dovedesc a fi, aproape întotdeauna, absolut inutile. Totuși, părintele Ichim pomenise ceva ce mi-a stârnit curiozitatea. Mergem să-i vedeți pe menoniți, a zis părintele, și precizarea aceasta mi-a dat o speranță, că nu ne ducem doar să cumpărăm sirop de arțar (deși chiar așa ceva am cumpărat, până la urmă).

Am coborât din mașina lui Radu în colbul unei parcări, unde, dacă nu aș fi știut că sunt în Canada, m-aș fi gândit că am ajuns pe locul viran din preajma unui talcioc de la margine de sat ori de oraș mai mic din România. Sau, pe pământ american fiind, aș fi putut să-mi imaginez că tocmai am descălecat în decorul unui western care, chiar în acele momente, se filmează. Concret, în parcarea aceea neasfaltată, nepavată, bătătorită doar, se adunaseră deja foarte multe mașini, iar noi ne-am întâlnit cu ceilalți membri ai grupului, veniți cu alt mijloc de transport până acolo. În partea opusă parcării se întindea hala imensă care adăpostea comercianții. Am intrat printr-un capăt al ei. Înainte de a deschide ușa, am observat câteva scaune și o masă joasă, făcute artizanal, sau cel puțin acesta trebuie să fi fost motivul pentru care costau atât de mult. Arătau ca niște obiecte de mobilier din copilăria mea, despre care știam că erau făcute de un meșter bătrân din sat și pe care mama le-a scos de mult din casă pentru a le azvârli, cam fără nicio grijă, într-o bucătărie de vară. Apropo de mobilierul din bucătăria de vară a mamei, îmi amintesc de un episod trăit anul trecut la Florența. Vis-à-vis de Palazzo Pitti, am mâncat pe terasa unui mic restaurant. Terasă e mult spus, pe trotuar înghesuindu-se vreo trei-patru mese, cu scaunele aferente, dar așa e în orașele italiene, mă obișnuisem deja cu asta, și-apoi mai era panorama largă, cuprinzătoare, asupra Palatului, care compensa lipsa de spațiu. Numai că scaunele nu semănau unul cu altul, erau desperecheate cum s-ar spune, vopsite în culori diferite, mai corect spus cu urme de vopsea diferită, că erau toate scorojite, ceea ce m-a făcut să mă gândesc la scaunele aruncate de mama în bucătăria ei de vară. Doar că acelea arătau mai bine decât ce am văzut eu la Florența și pentru care am plătit o coperta (taxă de stat la masă în Italia) de șase euro! Cu siguranță, noi românii mai avem de învățat despre valoarea lucrurilor.

Dar să revin în Canada, la Piața St. Jakob. Odată intrată în hală, am descoperit atmosfera specifică unui târg de vechituri, tarabele expunându-și generos marfa lor pestriță: blănuri, cuverturi cusute manual, haine de inspirație indiană, cizme model cowboy, pălării din aceeași zonă stilistică, discuri de vinilin, enorm de multe, nu înțeleg ce făceau cu ele, doar pentru colecționari îmi păreau cam prea multe, reviste vechi, cărți, cosmetice, lumânări, decorațiuni de tot felul, mezeluri tradiționale, am văzut o tarabă cu produse ungurești, sirop de arțar, nelipsitul sirop de arțar pe care l-am găsit apoi și afară din hală la tot mai multe tarabe și din care am primit spre gustare câteva mostre, în pahare atât de mici că abia mi-am dat seama de aromă. Toată abundența aceasta de forme, culori, mirosuri s-a dovedit a fi încântătoare, mai ales că lipsea o caracteristică tipic românească: nimeni nu țipa în gura mare lăudându-și marfa! Vânzătorii, extrem de discreți, interveneau doar atunci când aveai nevoie de precizări, zâmbind binevoitori. Nimeni nu încerca să-ți vândă ceva cu orice preț, nimeni nu te agresa cu insistențe văzând că te-ai oprit în fața tarabei lui. Am fotografiat mărfuri, am privit, am trecut mai departe și nimeni nu s-a arătat deranjat!

Înainte de a ieși în zona de exterior a pieței, acolo unde se vindeau legumele, am intrat într-o încăpere mai aparte, un fel de arenă în care se licitau vite. În partea centrală intrau animalele, alături, într-un fel de lojă, ca un balcon ceva mai înălțat, stăteau un bărbat și o femeie. Bărbatul era cel care vorbea la microfon, prezentând marfa și ofertele. Nu am reușit să înțeleg nimic din ceea ce spunea, atât de repede pronunța cuvintele. Era un fel de murmur ciudat la capătul căruia se auzeau niște cifre, reprezentând prețul final. Părintele Ichim povestea amuzat că în toți anii petrecuți în Canada, zeci la număr, a fost de multe ori la astfel de licitații, din curiozitate, tot sperând că ar putea desluși ceva din delirul verbal al celui care conducea vânzarea. Zadarnic, zicea părintele, mereu doar finalul îi era inteligibil. Totuși vizitele la licitațiile de animale folosiseră la ceva, acum părintele îl putea imita perfect pe cel de la microfon.

De jur împrejur, pe băncile dispuse în amfiteatru, stăteau potențialii cumpărători. Așa l-am văzut pe el, bărbatul ce părea ieșit din alt secol, după îmbrăcăminte și despre care am aflat că e un tânăr din comunitatea de menoniți, unul dintre cei mulți care vin la piața asta să-și vândă produsele sau să cumpere animale. Știam deja că nu le place să fie fotografiați, dar că venind aici, unde ajung mereu foarte mulți turiști, s-au obișnuit cu obiceiul acestora de a-i fotografia ca pe niște ciudățenii și, neavând cum se împotrivi, se feresc totuși, pe cât le stă în putință, să fie surprinși privind în obiectiv. M-am convins de asta când am încercat, pe furiș credeam eu, să-l fotografiez. Privindu-mi poza, mai târziu, am observat că el fusese pe fază și apucase deja să-și întoarcă privirea. Ceea ce mi s-a întâmplat apoi și cu femeile menonite care vindeau legume, sirop, haine ori alte mărfuri. De fiecare dată m-am străduit să fac fotografii de la distanță, cu discreție, atunci când mă gândeam că nu sunt observată. Însă doar eu credeam așa, pentru că ele au fost întotdeauna atente și au găsit timp să privească în altă parte înainte să apăs eu butonul camerei foto din telefon. Am imortalizat totuși o femeie uitându-se înspre mine, dar privirea ei spune totul despre necuviința mea…

Despre menoniți nu știam nimic, atunci, în Canada, nu știu prea multe nici acum. Ceea ce am aflat de la prietenii noștri români-canadieni s-ar rezuma cam la asta: menoniții, sau amish, sunt o sectă extrem de tradiționalistă, care aleg să trăiască precum strămoșii lor, refuzând beneficiile tehnicilor moderne, cei mai radicali refuză chiar și electricitatea, cei mai mulți dintre ei cultivă pământul și trăiesc din roadele lui, circulă cu niște căruțe închise, negre, trase de un singur cal, se îmbracă în aceleași haine în care se îmbrăcau înaintașii lor, fără să fie interesați să modernizeze acest port, locuiesc izolați de alte comunități și nu le convine să fie fotografiați. Într-adevăr, îmbrăcămintea lor atrage atenția. Văzându-i, ai senzația că te-ai întors în timp sau că ai de-a face cu niște actori și că ceea ce observi nu e altceva decât un scenariu din care ajungi să faci parte. Bărbații poartă pantaloni negri cu bretele, încălțăminte de aceeași culoare, cămașă albă, sau de culoare închisă și pălării, de asemenea negre. Femeile au rochii lungi, în culori terne, gri, bleumarin, albastru închis, poartă nelipsitele bonete albe, legate sub bărbie și, se înțelege deja, nu au niciun fel de machiaj sau bijuterii. Vin la piață să-și vândă produsele: legume bio, pentru că nu folosesc îngrășăminte chimice, miere, ceară, lumânări, cosmetice, pentru că sunt și apicultori, diferite împletituri și nelipsitul sirop de arțar. Dar nu vând doar produsele lor, am văzut femei menonite vânzând tot felul de alte obiecte, dar și muncind într-un restaurant din incinta pieței, un fel de autoservire cu mâncare și băuturi răcoritoare. Evident, fără alcool!

Căutând informații despre menoniți (puține pot fi găsite pe internet în limba română), am aflat că nu sunt același lucru cu amish, cum am înțeles eu în Canada. Că de fapt adepții amish s-au desprins din menoniți (numiți așa după numele conducătorului lor olandez Menno Simons) prin secolul al XVI-lea. Perioadă în care s-au stabilit în Elveția pentru a se pune la adăpost de persecuțiile religioase la care erau supuși. De fapt, comunitatea amish a apărut în urma unei schisme produse în sânul menoniților elvețieni, mișcare condusă de liderul Jakob Amman, care era adeptul izolării sociale a oricărui membru care nu trăia după regulile grupării, acuzându-i pe credincioși menoniți că nu erau suficient de drastici cu aceste abateri. Începând cu secolul optsprezece, credincioșii amish părăsesc Europa pentru a se stabili în Statele Unite ale Americii și Canada. Trăiesc extrem de simplu și în zilele noastre, refuzând electricitatea, considerând-o începutul tuturor tentațiilor, conexiunea cu societatea exterioară, răul care duce la destrămarea familiilor. De fapt, tocmai această extraordinară capacitate a lor de a-și păstra obiceiurile arhaice în mijlocul civilizației moderne este de apreciat. Pentru un trib dintr-o insulă din Pacific, de pildă, care nu are contact cu lumea civilizată, este ușor și firesc să-și păstreze obiceiurile și stilul de viață primitiv, pe când pentru o comunitate care se străduiește să păstreze un stil de viață extrem de vetust în mijlocul unei societăți foarte moderne efortul este infinit mai dificil.

De ce menoniții nu se lasă fotografiați, am aflat tot citind diferite articole pe internet. Respectând cu strictețe cea de-a doua poruncă din ”Decalogul lui Moise”, se feresc de chipul cioplit, fie el în fotografii sau chiar într-o imagine oglindită, motiv pentru care din casele lor lipsesc oglinzile. Am citit ceva chiar mai straniu în legătură cu această credință. Fetițele amish au păpuși cu care se joacă, doar că acele păpuși nu au chip! Trăsăturile feței nu sunt reliefate pe jucării! Dacă la toate acestea adăugăm credința unor popoare primitive, conform căreia aparatul de fotografiat poate fura sufletul, avem, probabil, explicația completă pentru comportamentul bizar al menoniților de a nu se lăsa fotografiați.

Cu toată această înapoiere voită, comunitățile amish funcționează mult mai bine decât societatea modernă. În primul rând, ei refuză orice formă de protecție din partea statului și orice formă de asigurare. Însă dacă un membru al comunității are nevoie de ajutor, toată suflarea se mobilizează și-l ajută pe cel aflat în dificultate. Familia este centrul universului amish! Pe pământurile cultivate de ei nu folosesc niciun fel de îngrășăminte sau alte substanțe chimice, legumele pe care le produc sunt sută la sută naturale, acesta și este motivul pentru care la piață sunt atât de apreciate. Nu-și cumpără mașini, se deplasează cu căruțele lor specifice. Am văzut în St. Jakob indicatoare rutiere care purtau însemnele acestor căruțe, iar pe autostradă există o bandă specială ce le este rezervată. Folosesc rar telefonul, doar în caz de urgență. Am citit că pentru a descuraja bârfa, există un telefon fix care deservește patru gospodării! Copiii amish merg la școală doar până când învață ceea ce le este strict necesar, aproximativ până la nivelul clasei a opta de la noi, apoi se alătură adulților din comunitate, în meseriile pe care aceștia le practică. Se spune că tinerii au un an sabatic, în jurul vârstei de douăzeci de ani, înainte de a fi numiți membri cu drepturi și obligații depline. Este anul în care aceștia pot alege să plece, să trăiască în lumea modernă sau să rămână alături de familiile lor. Nouăzeci la sută dintre ei revin în comunitate!

Regret foarte mult că în timpul petrecut în Canada nu am putut merge să văd, fie și de departe, o fermă amish, să-i văd pe acești oameni în mediul lor, să aflu mai multe despre ei. În comparație cu indienii (într-o așa-zisă rezervație a lor am fost), care sunt doar o spoială comercială, nu mai există ca o comunitate vie, reală, menoniții (sau amish, nu știu cum e corect să-i numesc) sunt cât se poate de autentici și dau un farmec aparte tabloului multietnic al Canadei. Întâlnirea cu ei a fost pentru mine cu adevărat o experiență exotică.

Vezi: ”Jurnal postscris. Flash-uri canadiene (1)” de Ani Bradea

Arhiva rubricii Jurnal de călătorie

Vezi și arhiva rubricii Ierburi dulci, pajiști amare. Leacuri și blesteme din Submarginea de Ani Bradea

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.