Gata, au plecat colindătorii la casele lor. Plugușorul, buhaiul, bicele și clopoțeii și-au reluat locurile alături de vesela sorcovă așteptând în liniște trecerea timpului până la anul viitor, când vor ieși din nou la cântat și colindat. Petrecerea revelionului, împreună cu tot alaiul de colindători ce vestesc venirea Anului Nou, rămâne doar o amintire ce se alătură altora. Până și artificiile și pocnitorile și-au oprit bubuiala, izbucnirea de lumini și stele colorate aruncate spre cer, în întâmpinarea lui, astfel anunțându-l, făcând loc liniștii în curțile oamenilor și pe străzile orașelor. Am pășit de câteva zile în grădina unui nou an, pregătiți sufletește să întâmpinăm anotimpurile ce abia așteaptă și ele să-și deschidă porțile cerului spre a năvăli pe rând în mijlocul naturii, pregătită să reînvie la o nouă viață, împreună cu noi, alături de noi, oamenii care pășim pe drumul noului an cu înnoite speranțe și dorințe de bine, de fericire, de sănătate. Fiecare își dorește o schimbare în viața lui, își propune cu mult curaj noi activități, ceva mai pline de succes decât cele din anul ce abia a trecut. Ne felicităm, ne urăm ca tot binele din lume, de astă dată, să nu ne ocolească, să ne putem bucura de viață, de liniște, de pace. Găsesc o frumoasă urare în versuri, unde Nichita Stănescu celebra în felul său venirea noului an: „Să vă fie anul-an,/ suplu ca pe râuri unda,/ să nu fie bolovan/ peste suflete secunda”… Așa să fie!
Ca în fiecare an, ne sorcovim cu o mare frenezie și într-o mare veselie ca să ne meargă bine tot anul: „Sorcova vesela/ să trăiești/ să-mbătrânești,/ ca un măr,/ ca un păr,/ ca un fir de trandafir/ tare ca piatra/ iute ca săgeata/ tare ca fierul/ iute ca oțelul/ amar ca fierea/ dulce ca mierea/ La anul și La mulți ani! ” și chiar credem în binefacerile sorcovelii, lăsându-ne umerii atinși de coloratele flori și panglici ale sorcovei binefăcătoare, aducătoare de noroc. I-am dus lipsa aici, în Germania, și-aproape că mă sorcoveam singură ca să-mi meargă bine tot anul.
Îmi aduc aminte cum, odată, mai demult, am fost invitată de o familie de medici care locuia într-un oraș ceva mai în nordul Germaniei, unde își construiseră o casă deosebită, după planurile unui arhitect român, stabilit de mulți ani aici. Terminarea casei a coincis cu terminarea anului, așa că noii proprietari, fericiți, au dorit să-și inaugureze noul domiciliu invitându-și prietenii români la o petrecere fantastică de… „Silvester” (Revelion). S-au adunat cu adevărat multe perechi de oameni frumoși, distinși, eleganți, doctori cu cabinete și mulți ani de trai bun în Germania. Eu abia venisem de câțiva ani, așa că m-am bucurat tare mult de invitație și, desigur, că am vrut să le fac tuturor celor prezenți la petrecerea de revelion o surpriză plăcută, românească. Așa că m-am pregătit din timp, mi-am alcătuit o sorcovă nu prea mare, dar foarte veselă, cu flori și beteală multicoloră și un clopoțel strălucitor în vârf, pe care am ținut-o bine ascunsă, așteptând să îi vină timpul de sorcovit… Și a venit! M-am grăbit să trec la treabă, lăsându-mi sorcova să poposească pe umerii fiecărui invitat, cântând textul de mai sus, veselindu-mă alături de ei, care au apreciat surpriza plăcută. Puteam citi pe chipurile lor zâmbitoare bucuria pe care o trăiau, aceea de a fi iar sorcoviți, ca altădată în România, pe timpurile tinereții lor și mă așteptam să fiu răsplătită, pentru sorcoveala binefăcătoare, așa cum e tradiția… Dar, spre mirarea mea, mai toți au uitat tradiția românească! Câteva doamne și-au adus aminte totuși, și-au controlat grăbite poșetele, căutând câte ceva pentru a fi dăruite „sorcovitoarei”… și așa m-am ales cu un pix auriu, mici oglinjoare, un șal de mătase, cu primele rujuri, cutii de pudră, eșantioane de parfumuri și alte creme de marcă: Coco Chanel, Christian Dior, Karl Lagerfeld, Yves Saint Laurent,Trussardi, Fendi. Bărbații nu aveau poșete, iar scotoceala grăbită prin buzunarele pantalonilor sau hainelor a rămas doar un gest grăbit de bună intenție…
Am mai încercat, câțiva ani mai tărziu, să-mi „sorcovesc” vecinii și noii prieteni germani, pe care îi cunoscusem între timp, folosind aceeași minunată sorcovă (de altfel, vă mărturisesc, a fost singura pe care am alcătuit-o cu mult drag) pe care o păstram bine ascunsă într-o cutie de pantofi, mereu pregătită să înveselească oamenii la început de an. Dar nu a fost ușor nici pentru ea și nici pentru mine! A trebuit să cânt pe românește și-apoi să traduc ce am cântat și să le explic efectul binefăcător al sorcovelii la început de An Nou… oprindu-mă mereu la ultima urare: „La anu’ și la mulți ani!” cu care încheiam de fiecare dată cântarea, renunțând să le mai traduc și asta. De fapt, mai mult le povesteam despre ce este vorba, neputând să redau rimele versurilor, așa cum erau în originalul cântării… Nu era ușor nici pentru mine, dar nici pentru ei să înțeleagă ce vreau de la ei cu: „La anu’ și la mulți ani!”. Așa că totul a rămas doar în cutia amintirilor, nemaiîncercând și în alți ani să-mi sorcovesc vecinii germani, noii mei prieteni. Acum e mult mai simplu. Mă las sorcovită virtual, via Facebook, de pretenii din România, revanșându-mă și eu, la rându-mi, pe aceeași cale, tot virtual. Deh!… Ca să ne meargă la toți bine până… la anu’ și la mulți ani!
Noul An mai înseamnă, vorba cântecului: „Să trăiți/ să-mbătrâniți”, asta însemnând, nu numai un început de nou trai într-un an care abia începe, dar și un nou an ce se adaugă celor deja trăiți… Îmbătrânim mereu cu câte un an, bucurându-ne. Și asta am trăit-o încă de mic copil, tata fiind născut chiar pe 1 ianuarie și care dorea să fie mereu sărbătorit cum se cuvine, având și numele de Vasile. Așa că onomastica acoperea cu o undă de lumină îmbătrânirea tatălui meu an de an, iar el avea obiceiul, după ce încetase să mai lucreze și se bucura de viața de pensionar, să-și alcătuiască o listă cu prietenii de odinioară, pe care o așeza, în ziua cu pricina, lângă telefon și bifa pe aceia care-l sunau să-i ureze cele cuvenite la asemena evenimente. Aștepta toată ziua foarte emoționat semnele lor de neuitare. Bucuria îi acoperea chipul când lista era complet bifată și toți prietenii erau bucuroși la rândul lor să se audă, să-și mai povestească unele și altele, ca în tinerețe. Și-apoi tata ne relata cine a fost la telefon, ce a făcut și mai mai face acum. Numai că odată cu trecerea anilor au apărut tot mai multe cruci așezate în dreptul unora de pe lista de prieteni, semn care arăta fără milă că unii dintre ei nu mai erau în viață, și așa… cu timpul lista era mai mult plină de cruci, iar tata nu mai avea pe chip bucuria aceea pe care o știam, a aștepării telefoanelor de la pretenii de odinioară, iar telefonul rămânea tăcut, lângă el, pe masa din sufragerie și cât mai multe scaune goale la masă. „Am cunoscut cu toți durerea ce e,/ Avem la masă câte-un scaun gol,/ Să n-ai în somn și-n tihnă să nu steie,/ Ei, alchimiștii noului pârjol!” (Nicolae Labiș). Trist. Îneputurile de an nou deveneau din ce în ce mai triste la noi în familie.
După tata, urmam eu cu „îmbătrânirea” cu câte un an în a treia zi a anului… Și eu am preluat bucuria tatălui de odinioară de a aștepta prietenii să mă felicite. Și la mine, cu timpul, au apărut câteva cruci grăbite în dreptul unor nume de prieteni și multe scaune au rămas goale la masa sărbătoririi zilei mele de naștere. Și așa, an de an începea Noul An în familie, așa cum i-am trăit alături de ei, mai apoi departe de ei…
Am citit deunăzi undeva că, de fapt, cei mai frumoși ani nu sunt anii pe care i-am trăit deja, ci aceeia pe care încă nu i-am trăit… anii care ne așeaptă să pășim pe drumul vieții și să călătorim mai departe cu încredere și curaj, cu toate amintirile adunate, pe drumul necunoscut ce se așterne în fața noastră, an de an, la fiecare Nou An. Așa că urarea sorcovei „La anu’ și La mulți ani!”… își găsește rostul…
Trebuie însă să recunosc că fiecare început de an nou aduce cu sine și o undă de nostalgie, de aduceri aminte, de nevoia câtorva momente de liniște, așa încât eu pășesc, de la un timp încoace, cu multă prudență pe noul drum al anului ce-mi stă în față. Primele trei-patru zile trec aproape neobservate, fără să le dau atenție. Oricum le așteptam. Știam că o să vină. Dar acum vin altfel. Fără petreceri, fără sărbătoriri, fără tata, fără mama. Pe 1 ianuarie mă gândesc la ei și petrec ziua învăluită de amintirile de odinioară, în familie. Apoi 2 ianuarie este ziua așteptării acelui 3 ianuarie, care m-a însoțit atâția ani și pe care-l aștept să treacă așa cum a venit, bătând discret la ușa și la fereastra sufletului meu, șoptitudu-mi că și de astă dată este cu mine. „Cât timp încă?”, îl întreb și-mi răspunde grăbit: „Până la anu’ și la mulți alți ani”, și îl cred. Cum aș putea altfel? Dar un gând ascuns se infiripă printre alte gânduri grăbite și-mi spun: „Doamne, de ce nu mai am 20 de ani?”, așa cum a scris Mihail Sadoveanu: „Douăzeci de ani nu e o vârstă, e o eternitate.” …Aș fi nemuritoare.
Recunosc. Trăiesc vremuri grele, trăiesc frici și spaime, îmbătrânesc totuși cu zâmbetul pe față încercând să păstrez o fărâmă de frumos lângă mine, neuitând un adevăr, afirmat de înțeleptul Augustin: „Vremurile sunt urâte, spun oamenii. Dar dacă ei ar trăi frumos, și vremurile ar fi frumoase. Noi suntem vremurile.” …Da, noi suntem vremurile pe care le trăim! E un adevăr indubitabil… noi suntem vremurile! Eminescu ne dă o lecție de viață când afirma: „Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de a privi în față și a recunoaște adevărul. El e crud, acest adevăr, dar numai el folosește”. Adevărul e că acum, la început de an, gândurile încărcate de greutatea întâmplărilor petrecute, trăite în anii din urmă, se doresc înnoite, scuturate de urât și de greu, de triste aduceri aminte. Încerc să-mi ascult în tihnă gândurile și să le dăruiesc liniștea dorită, mult așteptată. Am dat drumul acelor gânduri triste eliberându-le, încercând astfel să-mi eliberez eu însămi sufletul și să pășesc în noul an cu prospețimea gândurilor noi, binefăcătoare, ce îmi sunt acum însoțitoarele mele fidele, de zi cu zi. Și totuși, mai rămân uneori lacrimi reci ce așteaptă să fie șterse, neuitând cât am dăruit în toți anii și nu am primit nimic înapoi. Mă regăsesc, ca o binemeritată consolare, în minunatele, tristele versuri ale poetului Virgil Carianopol pe care nu mă pot opri să nu mi le șoptesc acum din nou: „Am dat cu trandafiri în oameni/ Dar unii fiind de soare goi/ Oprindu-și florile luminii,/ Mi-au întors spinii înapoi.” …Și îmi spun mereu: „Fericirea este în noi, nu în jurul nostru”, așa cum afirmase Mihail Sadoveanu. Și când mă gândesc câte lucruri am trăit, care m-au înfiorat și m-au făcut fericită și pe care le-am adunat în cei aproape 80 de ani ce bat la ușă, pe care-i aștept cu mari emoții să vină… la anu’ și-apoi mai la anu’ și la mulți ani, mulți ani încă, așa cum zice cântecul Sorcovei, uitând acei oameni de soare goi…
Desigur că îmi doresc, acum în pragul noului an, o mulțime de împliniri, de binecuvântate zile și nopți, care să se împlinească cu adevărat. Dar cel mai mult și mai mult îmi doresc, aidoma poetului Nicolae Brăduț, a cărui poezie mi-a mers la inimă auzind-o, cu atât mai mult cu cât, am auzit-o recitată de Florin Piersic într-o impresionantă interpretare. A fost ca un dar dăruit mie parcă, chiar de ziua mea, de actorul atât de iubit și iubitor de frumos, pentru care îi mulțumesc, căci altfel nu aș fi știut-o. Poezia intitulată atât de sugestiv, marcând aproape chiar ascunsa mea dorință de a deveni, Grădinar în rai: „Nu-ți cer nimic. De ce ți-aș cere?/ Când, Doamne, singur știi ce vrem!/ Zăpezii cum să-i ceri să fie albă,/ Iar ierbii cum să-i ceri să fie verde?/ Iar sforii, cum să-i ceri să fie ghem?/ Nimic nu-ți cer. Mi-ajunge viața/ Din care-mi iei câte puțin/ Nici strugurilor nu le ceri să fie vin,/ Nici soarelui să uite dimineața.// Nu-ți cer nimic la judecata de apoi,/ Din mine, dacă mă ridic,/ Nu voi fi singur: suntem Doi !/ Nu-ți cer nimic,/ Dar dacă totuși vrei ceva să-mi dai/ Să mă faci, Doamne, grădinar în RAI!”…
Așa să fie! La anu’ și la mulți ani!
Mönchengladbach, Germania
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
