În amintirile din copilărie rămân în memoria noastră clipe cu adevărat incandescente în care dragostea arde cu o flacără ce nu se stinge toată viaţa.
De aceea este de datoria noastră să împărtăşim lumii tot frumosul nostru trăit cu emoţie oricând, oriunde şi lumea ne va mulţumi pentru că oamenii se vor regăsi nostalgic în aceste clipe pe care noi, vrăjitorii cuvântului, le putem oferi prin multiple forme de exprimare cum ar fi o poveste.
Deci, să povestim!
În acel an, vacanţa de iarnă se termina odată cu sărbătoarea Sfântului Ioan care a căzut într-o sâmbătă. De luni, o luam de coadă cu şcoala.
Mama mi-a pregătit uniforma şcolară şi mi-a călcat cravata de pioner pe care era obligatoriu să o purtăm la cursuri.
Pe un scaun cu spetează mă aştepta uniforma şcolară. Cămaşa albă, hăinuţa bleumarin, pantalonii călcaţi la dungă cu cele două petice din genunchi şi două în fund, dovada zburdălniciei mele la joacă, cât şi cravata de pioner cu inelul de legătură la gât, erau uniforma mea de prezentare în al doilea trimestru al anului şcolar de atunci.
„Flaneaua de piele” şi izmenele erau o completare a acestui echipament, ca să răzbesc la frigul de afară şi la frigul din clasă.
Până să înceapă prima oră prevăzută în orarul clasei, stăteam lipiţi de soba din teracotă, alimentată cu lemne de tanti Săndiţa, femeia de serviciu, ca să ne încălzim şi noi cât apucam. În bănci, fără flanele, fără pulovere şi fără izmene eram ca nişte fiinţe care aveau curajul să înveţe pe acel frig.
Când suna de recreaţie, suna!, mult spus, se auzea clopoţelul montat la intrarea de lângă cancelarie, pe care îl clopoţea elevul de serviciu, săream pe fereastră direct în troianul de zăpadă „amenajat” de viscolul iernii, special pentru noi, sub fereastra clasei. Adio frig!
Şcoala nr. 13, „Nedelcu Chercea” de azi, avea construite atunci patru săli de clasă lângă şcoala veche unde învăţau clasele de ciclul doi. În spatele claselor se formau troiene de zăpadă. Toţi băieţii făceau tumbe prin fereastra deschisă. Tatalai făcea excepţie. Până l-a împins Jiji. Recreaţiile erau o nebunie de joacă. Uniforma era fleașcă, dar nu ne păsa. Soba încinsă din clasă abia aştepta să se răcorească cu hăinuţele noastre umede.
În prima recreaţie, după ce m-am tăvălit „eroic” prin zăpadă ca să o impresionez pe Zburlita, pac!, privirea mea a rămas pironită pe nişte ochi iviţi la fereastra clasei a VI-a B, noi eram a VI-a C. Nu am mai văzut acei ochi în şcoala noastră.
Nu-ţi trebuie o scenă specială, nu-ţi trebuie o pregătire aparte, nu-ţi trebuie nu ştiu ce sentiment deosebit ca să te îndrăgosteşti. Vine ca un gând răzleţ prin Univers şi te pocneşte într-o ploaie de stele în care nu mai ştii unde eşti şi cine eşti.
Privirile ni s-au întâlnit şi scântei de stele ne-au acoperit gândurile.
Ochii ei mari şi negri, purtaţi de un chip blând venit de nu ştiu unde, conturat cu un păr negru şi creţ, nu ştiu de unde îmi veneau toate aceste descrieri în acel moment, toate acestea mă transportau dincolo de mine. Clar. M-am îndrăgostit tam-nisam.
Un bulgăre de zăpadă m-a lovit şi m-a trezit din visare. Zburlita era cu ochii pe mine.
‒ Ce-ai Lipovene? Te-ai îndrăgostit?
Ce să-i răspund? Nici nu aveam ce. Nu mai eram eu.
În următoarea recreaţie, Musculiţa m-a lămurit, dovadă că exista telefonul fără fir.
‒ O cheamă Drăghici Mariana şi e nou-venită în cealaltă clasă. Atenţie, Licuţă! Are prieten.
Ce mai contau detaliile dacă eram îndrăgostit lulea.
A doua zi, „noua venită”, pe care am botezat-o Drăguţa, a ieşit la zăpadă pe sub ferestrele clasei în recreaţia mare. Se aventurase într-o bătaie cu bulgări. În iureşul bulgărelii, un coleg din clasa ei a lovit-o în ochi. Imediat, un băiat a sărit să o ajute. A luat-o de mână şi au mers spre clasă.
Scena m-a transformat în statuie de gheaţă. Parcă înghiţisem un troian de zăpadă şi nu mai puteam răsufla. Musculiţa m-a atenţionat că are un prieten, dar parcă nu voiam să fie adevărat.
Ce zăpadă, ce joacă! În jurul meu nu mai era nimic, iar mintea-mi era goală. Aşa de goală încât la ora de matematică m-am pricopsit cu nota patru. Asta ca să fiu şi mai zdrenţuit în suflet.
În ultima recreaţie nu am mai avut curajul să ies afară. Stăteam în bancă privind în gol.
Prind curaj şi mă apropii de fereastră ca să-mi văd colegii cum se joacă în zăpadă.
De necrezut ce văd. Drăguţa era înconjurată de Zburlita şi de Musculiţa discutând. Dracu’ m-a pus să mă uit pe fereastră? Acuma, mor de curiozitate.
Drăguţa a întors capul şi m-a privit drept în ochi, salutându-mă ca pe un prieten. Uff! Am fost săgetat a doua oară. Inima mi-a luat-o la trap şi picioarele mi s-au înmuiat. Afară parcă era vară şi ciripeau păsărelele. M-a trezit din visare Drăguţa, aruncând uşor în geam un bulgăre. Zâmbea şi continua să mă ţintească cu privirea. Am zâmbit şi eu doar în colţul gurii, năucit de moment.
Nici nu s-a terminat recreaţia şi Zburlita cu Musculiţa erau lângă mine turuind despre Drăguţa tot ce au aflat.
Băiatul care este mereu în preajmă se numeşte Marian şi este fratele ei geamăn. Mama lor a murit când i-a născut pe ei, iar tatăl lor este cadru militar şi îi ia cu el acolo unde îl trimite armata.
‒ Mariana scrie poezii şi vrea să o ajuţi la o poezie pe care vrea să o recite la serbarea de 8 martie. Poezia este despre mama ei care nu mai e, mi-a spus Zburlita, mai mult şoptit.
După ore, Drăguţa cu fratele ei ne aşteptau la poarta şcolii.
‒ Dragă Licuţă! Prietenele tale te-au „pârât” că scrii frumos şi povesteşti încântător. Vreau să mă ajuţi să termin o poezie despre mama mea pe care vreau…
‒ Ştiu, Mariana. Ştii că te-am botezat Drăguţa? Aşa mi-a venit. Sunt bucuros să te ajut. Azi, prin tine, am trecut pragul năzuinţelor către prietenie prin dragoste de noi, i-am destănuit cu mult curaj înroşindu-mă ca un soare în asfinţit.
‒ Mulţumesc!, mi-a spus şoptit Drăguţa, prinzându-mă de ambele mâini.
Lumea era la picioarele mele. Zburam. O clipă, dar zburam. Magia iubirii plutea între noi ca un foc nestăvilit de vremuri.
Momentul a durat doar o fracţiune de secundă. Exact cât trebuie unor îndrăgostiţi să trăiască clipa cât o veşnicie.
Pe drum spre casă, Zburlita s-a oprit, m-a luat de ambele mâini, aşa cum a făcut şi Drăguţa, şi mi-a mărturisit:
‒ Licuţă! Eşti mare vrăjitor. Nu sunt geloasă. Gelozia e opusul iubirii, aşa mi-a spus mama. Şi cum nu pot să nu te iubesc şi mai mult când tu dăruieşti iubire de care toţi avem nevoie. Drăguţa este o clipă de dragoste în care sunt şi eu.
Pe stradă treceau oameni, martori la sărutul a doi copii.
La Editura Leviathan a apărut volumul Aventurile lui Licuță dincolo de Capătul Lumii. Detalii, click aici.
Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
„Va urma” (1) de Lică Barbu
„Va urma” (2) de Lică Barbu
„Va urma” (3) de Lică Barbu
„Va urma” (4) de Lică Barbu
„Va urma” (5) de Lică Barbu
„Va urma” (6) de Lică Barbu
„Va urma” (7) de Lică Barbu
„Va urma” (8) de Lică Barbu
„Va urma” (9) de Lică Barbu
„Va urma” (10) de Lică Barbu
„Va urma” (11) de Lică Barbu
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
