Nimic nou. De la un timp, zilele și nopțile se suprapun parcă într-un ritm neschimbat, aceleași, zi de zi, noapte de noapte, prelingându-se unele după altele, liniștit într-o matcă a obișnuinței. E luni, încerci să te bucuri plină de speranță că a început o nouă săptămână. Dar asta nu durează mult, căci vin marți, miercuri, joi și vineri, la fel la chip și faptă, uneori te întrebi: „Ce zi e azi?”, nedeosebindu-le. Dar, totuși, rămâne speranța pentru sâmbăta și duminica. Așa a fost mereu înainte, căci sâmbăta și duminica făceam altceva decât în celelalte zile pe care le cheltuiam cu o oarecare ușurință, nonșalanță, uneori nechibzuit. Le ocupam într-un fel sau altul, mergând la școală, studii, biblioteci, apoi la muncă. Ajungeai acasă obosit, dar mulțumit că săptămâna a trecut activ și așteptai sfârșitul ei bucuros. Weekendul era mereu o bucurie. Adică, sâmbăta și duminica, mă obișnuisem încă de mic copil să fac ceva deosebit, special, ceva care să-mi facă plăcere. O vizită, o plimbare, să vezi o expoziție, să mergi la biserică, la plimbare prin Cișmigiu sau prin Parcul Herăstrău, uneori, chiar și până la Băneasa, să mergi la cinema, la teatru, la operă…
Da, ne pregătea mama cu haine frumoase, curate, păstrate cu grijă în dulapul de haine și mergeam împreună undeva, să vedem, să auzim ceva pentru bucuria și sufletul nostru. Îmbrăcam hainele de gală, cum le numeam, care nu aveai voie să le îmbraci în zilele săptămânii, decât dacă trebuia să mergi la doctor. Haine frumoase cumpărate de la Romarta, de pe Calea Victoriei sau date la cusut la meșterii croitori de la Casa de Modă. Am păstrat cu grijă până astăzi bucuria de-a avea mereu câteva haine de gală, pentru orice ieșire, pentru orice ocazie, orice eventualitate. Dar acum, cu Corona și pandemia asta care ne fură orice posibilitate de ieșire din casă, nu mai e așa… Stai acasă în fața televizorului, comod, în fotoliul preferat, citind o carte, ascultând muzică în fața computerului, căutând noutăți pe Google sau vești noi postate de prietenii virtuali sau adevărați de pe Facebook… Singurul contact, singurele întâlniri… Mă bucur de fiecare noutate. Aflu, de pildă, că în Danemarca, bătrânii vaccinați din casele de bătrâni au voie să-și părăsească camerele și să se îmbrățișeze, ei cu ei, între ei, fericiți că trăiesc. Cei nevaccinați rămân în continuare izolați, nevizitați și neîmbrățișați. Mă grăbesc să-i îmbrățișez virtual cu gândul la ei… Sărmanii însingurați. Sărmanii neîmbrățișați. Dar sunt convinsă că se vor vaccina cu toții, în mare grabă ca să mai apuce o îmbrățișare cât sunt încă în viață…
Cât de bine se potrivește ce a spus Dostoievski: „Trăim fără să trăim și suntem morți fără să murim”…
Mai aflu că Opera din București o să transmită vineri, online Othello, iar iubitorii operei sunt invitați să rețină bilete din timp. Nu știu cum funcționează treaba asta cu biletele la un spectacol online, dar, cum sunt o mare iubitoare de operă, mi-aș fi dorit tare mult să pot fi alături de Desdemona, ascultându-i frumoasele arii. M-aș fi pregătit cum se cuvine. Aș fi îmbrăcat ceva din hainele mele de gală și aș fi mers la operă… Virtual. Acum totul e virtual. Totuși, îmi aduc bine aminte de adevăratul mers la operă, cu mulți ani în urmă, când frumos îmbrăcați, cu mama de mână, emoționați la culme, pășeam în minunata clădire a Operei din Timișoara, Cluj sau București. Era un eveniment în familie să mergi la operă, să îi asculți pe Zenaida Pally, Nicolae Herlea, Elena Cernei, David Ohanesian, Ludovic Spiess… Nici spectacolele de balet nu mă lăsau să rămân liniștită în casă. Doream să văd neapărat Lacul lebedelor, Giselle, Spărgătorul de nuci, să-i văd pe Irinel Liciu, Gabriel Popescu, Magdalena Popa, Elena Dacian… Nu eram o mare iubitoare a spectacolelor de operetă, recunosc, cu toate că și acolo marele Ion Dacian merita să fie văzut și ascultat, dar mie îmi plăcea la operă. Și i-am auzit cântând, și i-am văzut dansând pe marii noștri cântăreți, balerini, artiști de valoare. Un miracol trăit ani mulți, de neuitat.
Vorbeam cu puțin timp în urmă la telefon cu o foarte bună prietenă a mea din București. Ne povesteam ce facem, ce nu mai facem și ce ne-am dori să facem și, deodată, la capătul celălalt al firului, în spatele unui oftat aud glasul ei puțin trist: „Mi-aș dori să merg la operă, mi-e dor de sălile de spectacol” și am înțeles-o perfect. Aș fi însoțit-o cu o mare plăcere, imediat, la prima ocazie. Mi-au fost răscolite toate dorurile legate de trecut, de vremea când mergeam cu adevărat la operă, la teatru. La operă mergeam mereu cu o mare bucurie, cu o mare plăcere și așa a rămas până azi, dorind să văd marile Opere din lume, Metropolitan din New York, Scala din Milano, Opera din Paris. Visul copilului de odinioară a putut fi împlinit doar după mulți ani, aici…
Urmăresc cu drag spectacolele care se mai reiau pe diferite canale de televiziune. Dar le văd altfel, altcum, nu ca odinioară, îmbrăcată cu haine de gală. Acum stau nu pe un scaun îmbrăcat în catifea roșie, ci într-un fotoliu, comod. Și totuși, mă simt de parcă aș ocupa o lojă, rezervată numai pentru mine. Un privilegiu, căci uneori, tânără fiind, am avut șansa să ocup la câte un spectacol de succes, numai o strapontină sau locuri sus, la balcon… și tot eram fericită.
Îmi amintesc foarte bine de întâlnirea mea, ca tânăr reporter, cu marele David Ohanesian, căruia vroiam să-i iau un interviu. Am fost invitată pentru interviu la el acasă, undeva lângă București, nu-mi mai amintesc adresa, dar îmi amintesc cum în camera în care ne aflam se auzea o voce minunată care se resfira dintr-un difuzor bine potrivit între pereții camerei albe, luminoase… Am tăcut o clipă la auzul acelui glas deosebit, nemaiauzit până atunci. L-am întrebat sfios pe maestrul Ohanesian cine cântă… „O nouă voce minunată, necunoscută încă… Plácido Domingo”, mi-a răspuns… Ascultându-l în liniște, am știut că voi rămâne o mare admiratoare a vocii lui. Nu știam cum arată. Asta am aflat abia aici, după câțiva ani, când am sosit în Germania. Și, într-adevăr, am rămas o mare admiratoare, fidelă ascultătoare a lui Plácido Domingo până azi, și mă bucur că am avut bucuria să-l ascult, să-l văd pe scenă, să fiu contemporană cu asemenea artiști nemaipomeniți… Dar nu numai Plácido, pe care l-am auzit prima oară cântând în casa lui Ohanesian, dar să fii contemporan cu Luciano Pavarotti, José Carreras, Rolando Villazón, Maria Callas, Montserrat Caballé, Anna Netrebko, Angela Gheorghiu, Cecilia Bartoli, să-i vezi și să-i auzi pe marile scene de operă, e ceva absolut deosebit.
Mult timp am ascultat renumitele arii interpretate de Mario del Monaco, Renata Tebaldi, Giuseppe Di Stefano, care-mi umpleau camera cu muzica revărsată din difuzorul patefonului. Aveam câteva plăci rotunde, negre, la care țineam foarte mult, primite de la o rudă melomană, plăci cu voci celebre, o raritate la care țineam foarte mult. Erau bogățiile mele, alături de cărțile pe care mi-le puteam cumpăra singură.
Când am văzut la Cinema „Patria” un film cu Cio Cio San, opera binecunoscută a lui Giacomo Puccini, eram elevă și m-am dus cu mama să-l vedem împreună, că tot ne plăcea opera. Am plâns, spre rușinea mamei. Nu se cădea să plângi sau să râzi în sala de cinema întunecată, dar am fost atât de impresionată de tragedia micuței japoneze și de dragostea ei pentru Pinkerton dar, mai ales, de muzica marelui compozitor, că nu mi-am putut opri lacrimile și oftaturile. Am rămas o mare iubitoare a micuței Cio Cio San sau Madama Butterfly… Uneori chiar mă încumetam să cânt din tot sufletul ceva din dureroasele ei arii… „Cio Cio San renegată”… Am mai văzut opera, în diferite interpretări, la Liège, de pildă, într-o seară minunată, un spectacol de operă în aer liber, care avea loc în curtea interioară a unui castel… Minunată seară de operă… dar nu am mai plâns, am ascultat doar muzica cu ochii închiși…
Am trăit multe emoții de-a lungul anilor când am avut bucuria să mă aflu în fața unor săli de operă celebre. Scala din Milano, de pildă, nu am putut decât să o vizitez scurt, să pătrund în sala celebră, roșie, catifelată și să-mi imaginez că asist la un spectacol special, numai pentru mine… Am respirat adânc din aerul acelui locaș celebru și l-am părăsit mulțumită că am avut această bucurie să-i pășesc pragul…
La Paris am avut ceva mai mult noroc. Am stat ore în șir pe scările din fața clădirii pentru un bilet în plus și am reușit să capăt un bilet la balcon și să văd opera lui Bizet, Carmen. Un spectacol nou, modern, cu o înscenare curajoasă și foarte modernă. Motocicliști cu haine negre de piele umpleau scena și cântau sprijinindu-se de vehiculele strălucitoare. Foarte diferit de ceea ce știam eu, de ceea ce văzusem pe alte scene de operă. Nu m-a impresionat. Dar clădirea de pe Avenue de l’Opera m-a impresionat foarte mult. Cupola pictată de Marc Chagall. Tavanul sălii mi-a reținut privirea îndelung.
Acolo, atunci, la Paris, orașul modei și al cultivării frumosului, am mai observat ceva, cu o oarecare mirare. Oamenii, spectatorii nu mai erau eleganți, cu haine de gală și parfumați, ci erau, pur și simplu, îmbrăcați normal, unii chiar cu blugi… Îmi amintesc, însă, de spectatorii din sălile operelor din Timișoara, Cluj sau București. Eleganța era respectată, de la mic la mare. Bărbații în costume negre sau mai închise la culoare, cu cravată asortată, iar doamnele în rochii negre, uneori cu sclipiciuri, poșeta și pantofii asortați și foarte parfumate. Chiar și mama se parfuma înainte de a merge cu mine la operă. „Paciuli” era parfumul ei preferat, într-o vreme când parfumurile se vindeau la kilogram. Parfum vărsat printr-o pâlnie mică, subțire, în sticla adusă de cumpărător, de-acasă. Mama păstra unele sticle de parfum mai frumoase, unele aveau chiar și o pompiță ovală, îmbrăcată într-o mătase colorată, cu un șnur sau pămătuf ce atârna de-o parte a sticlei. Era un obiect foarte decorativ… Îmi pare rău că nu mai păstrez așa ceva în menajeria mea de sticlă…
Dar cum tot vorbesc de parfumuri și de atmosferă elegantă, îmi amintesc de momentul când am fost la New York. De mult îmi doream să intru la Metropolitan Opera din Lincoln Center și, odată și-odată, am reușit să obțin bilete la un spectacol minunat. Era Boema, în regia lui Franco Zeffirelli. Nu cunoșteam interpreții, dar oricum merita să fii spectator într-un asemenea templu de cultură. Anual, 240 de spectacole, cu voci și interpreți celebri. Angela Gheorghiu a cântat de nenumărate ori pe marea scenă, dar în seara în care am fost eu acolo nu am fost onorată de prezența ei pe scenă. În schimb, scena a fost copleșitor de frumos decorată. Au fost în scenă, real, calești cu cai adevărați care-ți dădeau impresia că trăiești în mijlocul lor, a interpreților. O scenă vie, mișcătoare, colorată. Impresionant. Am avut locuri la parter, în primele zece rânduri, și am rămas profund mirată și impresionată când lângă scaunul meu s-a așezat liniștit un tânăr bine îmbrăcat, cu costum și cravată, nu în blugi, ca unii spectatori din Paris, dar care avea lângă el un câine negru, mare, la gât cu o curea strălucitoare și o lesă scurtă din piele neagră. Nu-mi credeam ochilor. Cum se poate așa ceva?, m-am întrebat în gând. Dar amândoi, stăpânul și câinele și-au luat locul liniștiți, calmi. Cățelul s-a strecurat ușor sub scaun, și-a luat locul și așa a rămas tot timpul primului act. Nici o mișcare. În pauză a ieșit la plimbare în sălile largi. Nimeni nu părea uimit. Era ceva normal. Nu cred că stăpânul era orb. Nu am îndrăznit să-l privesc direct, în față. Mai degrabă am admirat blana neagră, lucioasă a câinelui. Dacă aș fi avut voie, l-aș fi mângâiat. Am ascultat cu toții, până la final, în liniște, frumoasa operă, am urmărit cu emoție mișcarea cântăreților de pe marea scenă. Spectacolul de la Metropolitan a fost cu adevărat ceva deosebit, de neuitat.
Dar, cu adevărat, cel mai impresionant moment a fost faptul că am trăit să pot vedea opera enesciană Oedipe. Am văzut-o de mai multe ori, chiar și într-o montare mai modernă, la Opera din București, în regia lui Andrei Șerban. Tragedia lui Sofocle transpusă în muzică de marele compozitor George Enescu m-a impresionat în mod deosebit. Oedipe este o minunată demonstrație muzicală a luptei omului cu destinul și a superiorității omului care acționează moral. Sunt fericită că am putut asculta și vedea acest spectacol măreț, impresionant. Și închei adăugând destăinuirea lui David Ohanesian, adevăr cuprins în interviul pe care i l-am luat odată, de mult, când l-am auzit cântând pentru prima oară pe Plácido Domingo: „Sunt fericit că m-am născut ca să cânt Oedip”.
Mönchengladbach, Germania
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021 – click aici.
