”Mama-mare – o educatoare de înaltă clasă” de Mirela Nicolae

598
mirela nicolae amintiri leviathan

Ideea de a scrie despre Mama-mare (cum îi spuneam noi, strănepoţii) mi-a venit de câteva zile, privind la cea mai preţioasă moştenire pe care i-a lăsat-o mamei (vederile, cărţile poştale şi fotografiile). Restul, din punctul de vedere al genealogiei mele, este mai puţin important.

Pe jumătate rusoaică, a venit la Bucureşti la 26 de ani. Singură-singurică a descins în 1928, tocmai din buricul Chişinăului. Spirit voluntar şi independent, modernă în gândire şi răzbătătoare, precursoare a emancipării feminine a celei de-a doua jumătăţi de secol XX, Mama-mare urmase pensionul şi o şcoală de surori medicale. Din câte am aflat, la vremea aceea, nu avea nevoie de bani. Străbunicii mei, unchii dar şi bunicii ei erau negustori cu oarece stare în urbe, iar obiceiurile pământului spuneau că femeile trebuie să fie gospodine bune şi să se mărite.

Nu am aflat ce anume a determinat-o să vină în Capitală. Poate nevoia de a se simţi liberă sau, poate, o dragoste. Poate un trai mai bun…

Mama-mare era o femeie frumoasă: înaltă, brunetă cu ochii verzi, cu un păr negru des şi aspru pe care-l îngrijea cu pioşenie chiar în amurgul vieţii.

Din păcate, soarta nu a fost generoasă cu ea. Ajunsă în Capitală, a fost nevoită să înveţe limba romănă (în casă şi la şcoală vorbise doar limba rusă, deşi, după mamă, era româncă). Şi-a cumpărat un abecedar pe care l-am ţinut şi eu în mână acum mulţi ani. Ȋn familie vorbise germană şi puţină franceză. Prietenele ei au plecat care în Germania, care în Elveţia şi Franţa. S-a încăpăţânat să stea aici, în mirajul unei capitale interbelice boeme unde, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, şi-a cunoscut marea dragoste. La 40 de ani, în plină conflagraţie, un tânăr ofiţer german a iubit-o cu pasiune. Ȋn 1944, Mama-mare i-a născut acestuia o fetiţă care, din păcate, a supravieţuit doar doi ani. A murit de tuberculoză, boala conflictelor şi a sărăciei. Ȋn anul în care au vrut să legalizeze relaţia, după naşterea copilului, trupele sovietice victorioase au invadat Bucureştiul.

Urmarea a fost aceea pe care au cunoscut-o milioane de oameni. El a fost deportat şi a rămas dispărut, ea a rămas aici cu copilul, apoi a rămas doar ea. E drept că, între timp, a ajutat-o vreme de doi ani pe bunica mea (verisoara ei primară), refugiată la rându-i din calea năvălirilor slave (paradoxal, nu?, când faci parte din acelaşi neam). La începutul anilor ’50 i-a înfiat pe cei trei nepoţi, copii ai fratelui bunicii, rămaşi orfani de mamă şi de tată.

Au urmat anii de prigonire pentru ea şi bunica-mea, doi la număr. Au scăpat de deportare. Puţin înainte de naţionalizare, Mama-mare a vrut să emigreze în America, dar bunicii mei s-au speriat de necunoscut. Au rămas în România şi-au trăit modest dar decent, regretând şansa la libertate pe care statul le-a oferit-o oamenilor între 1945 – 1950.

Ȋn calitate de verişoară primară a bunicii, Mama-mare a botezat-o pe mama; i-a crescut pe cei trei copii ai fratelui bunicii, doar una din fete având urmaşi. I-a fost refuzat dreptul la muncă până prin 1960 – 1962. Ca să-şi facă anii de pensie, între 1974 – 1980, a vândut lumânări la Biserica Colţea. Desigur, nu a revăzut niciodată Chişinăul.

Ȋn ultimii patru ani de viaţă a fost bonă pentru un copil dintr-o familie de la ambasada de-atunci a URSS. Din când în când avea grijă şi de noi (de mine şi fratele meu mai mare). Voi regreta tot timpul că nu am învăţat fluent ruseşte şi germană. Realizez acum că reticenţa la adresa limbilor, reticenţă inoculată de familie şi sistem din motive politice, a fost complet inutilă. Ea s-a străduit. De la ea şi de la cele două bunici am mai învăţat bruma de ritualuri religioase care, recunosc, m-au ajutat în momentele de deznădejde din ultimii ani.

Mama-mare Ecaterina a murit stupid, la fel ca majoritatea bâtrânilor: în urma unei căzături domestice, la 82 de ani a avut o fractură ireparabilă din cauza avansată a osteoporozei. A supravieţuit exact trei săptămâni, timp în care a refuzat să mănânce şi să bea. A spus că nu vrea să devină o povară pentru cei tineri, împovăraţi de grji.

Ȋmi rămân în memorie agilitatea ei nervoasă, autoritatea feminină, garderoba de pension şi profunzimea gândurilor, a vorbelor sale de duh. Deşi habotnică în ultimii ani, Mama-mare nu şi-a pierdut niciodată umorul şi libertatea. Mamei şi mie ne-au rămas cărţile şi vederile, corespondenţa sa preţioasă dintre 1912 – 1940, imaginile cu un Bucureşti idilic pe care îl asociem tot mai greu cu realitatea.

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.