Tata, când a venit de la serviciu, a adus doi pepeni. Unul mare, uriaş, şi unul mai micuţ. Botezǎtorul din mine le-a şi pus nume. Pe uriaş l-am poreclit Butoi, iar pe cel mai mic, Bibicu. Tata a hotǎrât sǎ-l pǎpǎm mai întâi pe Butoi, iar Bibicu va fi o surprizǎ. N-am prea înţeles eu ce suprizǎ poate fi un pepene. Nu mǎ tenta altceva decât tǎierea lui.
Ta-na-na! A apǎrut tata cu Tǎiosu, cuţitul mare de bucǎtǎrie, a rǎsucit un pic pepenele, ca sǎ aleagǎ locul potrivit pentru tǎiere şi harşt-harşt, i-a zburat capacul.
Un cerc roşu-roşu înconjurat de un alt cerc alb-verzui mă atrǎgea salivând la rǎcoarea şi dulceaţa lui. Tǎiosu îşi continuǎ misiunea despicându-l pe Butoi felie cu felie.
Pârrr-pârrr, se auzea trosnind Tǎiosu în Butoi. Când a terminat tata de tǎiat, Butoi s-a deschis ca o floare cu petale mari, roşii-brumǎrii. La mijloc trona ”cocoşul”.

Bineînţeles cǎ mi-a revenit onoarea sǎ savurez singur aceastǎ minunǎţie gustoasǎ a lui Butoi. Am tǎiat cu Ciontu, alt cuţit de bucǎtǎrie, câteva feliuţe din ”cocoş” şi mǎ prefǎceam cǎ mǎnânc delicat. O înghiţiturǎ, douǎ. Apoi, n-am mai rezistat. Am intrat cu toatǎ gura în Butoi şi devoram ca un şoricel, fǎrǎ sǎ mai rǎsuflu. Eram un tocǎtor de pepene. Nu mai ţineam cont şi zeama curgea pe cǎmǎşuţǎ, pantaloni, ba chiar şi în papucei aveam zeamǎ de pepene. Sunt lacom, ce sǎ fac?
Şi a venit surprizaaaa! Tata l-a luat pe Bibicu, i-a tǎiat capacul şi l-a scobit înǎuntru. Conţinutul l-au pǎpat iubitele lui Ghiţǎ. El nu. E gânsac educat şi mergea ţanţoş printre ele, gǎgǎind serios a şef de cârd. A gustat şi el un pic din cojile lui Butoi, aşa, de chichimosu.
Dupǎ ce a tǎiat în coajǎ câteva gǎurele, Bibicu semǎna cu un cap de om. Avea ochi, nas şi gurǎ. La cererera mea, i-a tǎiat şi douǎ urechi. În el a pus o lumânare aprinsǎ. Bibicu a prins viaţǎ şi dupǎ ce i-a legat o sforicicǎ lângǎ capac, tata mi l-a dǎruit.
– Uite! Primul felinar din viaţa ta.

Nici nu am mai aşteptat instrucţiuni. Ţuşti! Direct în stradǎ. Se înserase şi Bibicu îmi lumina calea. Ce minunat! Ca-n poveşti.
Şi ce credeţi, Oameni Dragi, cǎ am întâlnit în stradǎ?
Toţi prietenii mei aveau câte un felinar. Eram aşa de surprinşi, cǎci nu am avut cuvinte sǎ ne vorbim. Nu ne venea sǎ credem cǎ tuturor, în acelaşi timp, ni se întâmpla acelaşi lucru.
Zburlita avea unul fǎcut dintr-un dovleac, dar nu conta. Eram bucuroşi şi fericiţi. Prietenia noastrǎ era legatǎ prin lumina felinarelor. Se vedea pe chipul nostru.
Am stat prinşi de mânuţe pânǎ când luminiţele din felinare abia mai pâlpâiau.
În liniştea serii, un cor de greieri fredona melodia Prieteniei.