M-am decis, așadar, să dau seamă și despre un musical. Nu mi-a cerut asta nimeni. Eu m-am angajat față de mine însumi să dau seamă despre cât mai multe dintre aspectele vieții teatrale de pe-aici.
Nu sunt sigur că voi fi crezut, dar declar solemn că sunt un mare iubitor de operetă, pe care o consider un gen însorit. Și musicalul nu e chiar așa de departe. Sigur, la Viena, operetă dirija von Karajan și operetă cânta Elisabeth Schwarzkopf cu Nicolai Gedda ca partener…
Mamma mia este ceea ce se numește un jukebox musical. Adică el nu s-a născut din ințiativa unui libretist care a scris o piesă foarte ispititoare pentru un compozitor care a scris apoi, inspirat de piesa nou creată, un musical: jukebox musicalul pornește de la cântece existente ale unui solist, ale unei formații, ale unui compozitor ș.a.m.d., iar un libretist priceput însăilează o acțiune în care numerele muzicale preexistente să se integreze plauzibil.
Mamma mia este un asemenea musical; el s-a născut din melodii cunoscute ale grupului ABBA (compozitori: Benny Andersson, Björn Ulvaeus și Mark Allen Mothersbaugh), pentru care Catherine Johnson a imaginat (incitată, dacă am înțeles eu bine, de către producătoarea Judy Craymer) o fabulă nu lipsită de haz: o fetișcană de 20 de ani, Sophie, crescută de o mamă necăsătorită, Donna, trăiește pe o insulă fermecătoare din Marea Egee (insula Kalokairi, adică insula Skopelos) și urmează să se mărite; cercetând cu indiscreție niște însemnări ale mamei ei, fata descoperă că, înainte ca ea să se nască, maică-sa a întreținut relații cu trei bărbați; eroina noastră vrea cu tot dinadinsul să afle care dintre ei e tatăl ei și să fie condusă de acesta la altar, așa că, fără să-și prevină mama, ea îi invită pe tustrei la nuntă. Se înțelege de la sine că, până la urmă, după câteva ciocniri nu deosebit de dure, ”totul se aranjează”.
Teatrul Național Habima a încredințat montarea musicalului Mamma mia lui Moshe Captain. Până nu demult, director artistic al Teatrului Național, Captain are în Israel reputația, bine consolidată, de regizor specializat în montarea de musicaluri. Nu e aici locul să mă desfășor în teorii cu privire la legitimitatea înscrierii în repertoriul teatrelor de proză a musicalurilor – mulți actori ”de proză” știu să cânte și să danseze, dar asta nu-i transformă în muzicieni și nici în dansatori profesioniști; dacă teatrele care optează pentru acest soi de compromis ies în câștig de pe urma compromisului, asta mai rămâne de văzut.
Caiet-program pentru musicalul de la Habima nu s-a tipărit, pe flyerul care se distribuie spectatorilor interesați apar 42 (patruzeci și două) de minuscule (1,5 cm x 1,2 cm) portrete fotografice ale interpreților spectacolului (suntem preveniți că unele roluri sunt dublu distribuite) și un text de reclamă în care se anunță că montarea este însoțită de o orchestră pe viu etc., etc. Textul e formulat oarecum în stilul ”veniți să vedeți balaurul, șapte metri de la cap la coadă, nouă metri de la coadă la cap, șaptesprezece în total”…
Orchestra ”pe viu” nu se vede în spectacol, dar la aplauze apare un domn înalt și subțire într-un costum alb, și ghicim că el este Lior Ronen, dirijorul orchestrei.
Acestea fiind zise, spectacolul este montat și se desfășoară cu toată profesionalitatea de care poate da dovadă o instituție de spectacole serioasă, care se ambiționează să satisfacă exigențele unei montări de musical – decorul, deosebit de fățos (Eran Atzmon), se schimbă tot timpul, iar coboară un perete cu zece uși, iar urcă la pod, iar coboară un panou negru, iar urcă la pod, scena se umple instantaneu de mobile (șezlonguri sau scaune, sau măsuțe de cafenea) și se golește tot instantaneu, când și când apar inevitabilele elemente prevăzute cu sclipici; costumele se schimbă fulgerător de câte ori e nevoie etc., etc., etc. Luminile (Avi-Yona Bueno – Bambi) se înnoiesc la fiecare cinci secunde, uneori și mai des și urmăresc necontenit actorii după cum se mișcă ei prin scenă, formează buchete splendide de culori pe podea etc., etc. Toate astea se cuvin apreciate, fiindcă ele nu se fac de la sine, peste noapte, organizarea lor cere ingeniozitate și foarte multă trudă.
Costumele (Aviad Arik Herman) sunt și ele foarte reușite, iar în câteva tablouri ansamblurile sunt, din punctul de vedere al culorilor care se întâlnesc pe scenă, deosebit de frumoase și de rafinat armonizate.
Și, bineînțeles, nu se rostesc nici două cuvinte și nu se aud nici două propoziții muzicale una după alta, fără ca o mișcare oarecare să nu însoțească textul sau cântarea. Multe dintre aceste mișcări (Shahar Peretz) sunt doar niște smucituri ritmice – una la dreapta, una la stânga, una la stânga, două la dreapta sau în altă combinație, cu scuturarea capului în direcția respectivă sau în cea opusă și fluturarea brațelor de-obicei în direcția opusă – toate astea înfăptuite cu mult temperament.
Cred că nu e efect scenic capabil să cucerească publicul de care montarea de la Teatrul Național să nu se fi folosit – de pildă, busturile băieților, dezgolite de câte ori s-a putut. Unul dintre numerele cele mai spectaculoase din montare este un dans cu niște mari prosoape de plajă galben-portocalii.
Spectacolul durează, cu antract cu tot, două ore și jumătate. Se încălzește treptat-treptat, până când publicul începe și el să se foiască ritmic pe fotoliile din sală, să-și scuture pletele – sau cheliile – și să-și agite brațele – iar la urmă e chiar invitat de pe scenă să se alăture în această îndeletnicire distribuției (autorii musicalului au prevăzut din capul locului o serie de mai multe finaluri pentru creația lor, ca să prelungească pe cât posibil mai mult plăcerea spectatorilor).
Ei, și-atunci, cârcotașul de mine, ce mai vreau de la Teatrul Național?
Nu le cer actorilor de la Habima să fie nici Elisabeth Schwarzkopf, nici Nicolai Gedda. Dar mă supără că, deși îndrumați de profesioniști admirabili, ei cântă mai tot timpul în forte, ba chiar în fortissimo, și că ritmurile de zbânțuială sunt mai prezente în spectacol decât clipele în care se cântă calm și cu nițică simțire.
Și le mai cer ceva, de vreme ce ei sunt actori de proză și nu cântăreți de meserie: să trăiască peripețiile prin care trec personajele lor, să-mi transmită cât de cât ceva din ce se petrece înlăuntrul acestor personaje… Dar, pe cât e de pus la punct și de lustruit pe dinafară tot spectacolul, pe atât e el de vid de orice conținut cu adevărat omenesc, în pofida intrigii lui picante, cu implicații sufletești dintre cele mai gingașe.
N-aș vrea să fiu înțeles greșit – nu aștept de la musical să fie Cehov, sau O’Neill; dar de la trei bărbați care se reîntâlnesc după douăzeci de ani cu o femeie care odinioară a fost a lor, și fac cunoștință cu o fată care ar putea să fie fiica oricăruia dintre ei și de la o femeie care știe cât prețuiește și că a crescut-o singură, eroic, pe fiica ei, dar și cât e de vinovată față de această fiică, pentru că i-a tăinuit lucruri pe care fata ar fi trebuit să le știe, de la o domnișoară care invită la nunta ei trei posibili tați și riscă un conflict serios cu mirele ei, eu mă socotesc în drept să aștept câte un firicel de emoție autentică de fiecare dată când acțiunea mai înaintează cu un pas…
Pe flyerul menționat mai înainte apar fotografiile menționate mai înainte. Dar nici chiar în rolurile ”principale” nu pot ști cine apare. Însă, oricine ar fi acești actori, un lucru e sigur – că ei mimează cu considerabilă îndemânare tot felul de sentimente și trăiri, din care nu se ivește de-adevăratelea pe scenă nici măcar o umbră.
Precum spuneam însă, publicul care umple sala mare a Teatrului Habima e foarte mulțumit să fie zgâlțâit în ritmuri frenetice și într-un zgomot asurzitor și nu pretinde, ca mine, să fie atins la coarda sensibilă, mișcat sufletește și nu numai excitat motoric. Asta se întâmplă în spectacol cam câte treizeci de secunde, să spunem, cam o dată la fiecare jumătate sau trei sferturi de oră… Nu, nu mai des.
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Arhiva rubricii Cronica muzicală
