”Marea călătorie” de Letiția Vladislav

167
Letiția Vladislav proză conditia emigrantului leviathan.ro

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roDacă l-ar fi întrebat cineva, în momentul acela, ce-și dorește cel mai mult și mai mult pe lumea asta, nu ar fi știut ce să răspundă. În primul rând, pentru că nimeni nu-l întreba nimic. Poate, unde or fi cele patru oi, dacă au lemne de foc și apă să se spele, aici nimeni nu te întreba, toți comandau, în vreme ce-și beau ceaiul ori înainte să te cheme la rugăciune. El, Kamal el Din Kidir el Ata, avea atât de multe dorințe ascunse, că nu-i ajungeau degetele să le numere. Întâi și întâi, i-ar fi plăcut ca exact acum, în această clipă, să se desfacă clapele cerului și să înceapă să ningă. El mai văzuse cum ninge, cu un an în urmă, după fuga din Sudan. La ieșirea din aeroport. În libertate. Tatăl lui aranjase totul, așa că au plecat cu ce aveau pe ei, fără să știe precis unde ajung. Când a văzut avioanele în aeroport și soldații care le păzeau, a simțit că i se taie picioarele. El păzea cele câteva oi și i se părea o slujbă de mare încredere. Era și el o micuță cărămidă din fundamentul casei. Dar avioane adevărate văzuse numai aici, pe pista aeroportului. Cu siguranță îi era frică, dar era fascinant să vezi lucruri de care nu știai nici măcar că există. Când avionul era sus, în aer, s-a uitat pe mica fereastră din dreapta lui și numai atunci a înțeles că el, Kamal, plutește ca un vultur peste Nil, peste sate și păduri, poate chiar peste satul lui, că nu mai există un drum înapoi, iar acest zbor se va termina și va coborî undeva printre străini.

– Oh, de m-ar putea vedea ceilalți, tată, zise, altfel nu mă vor crede niciodată, când ne întoarcem acasă.

Tatăl a dat din cap, ceva absent, iar maică-sa și-a mușcat buzele, ca și când ar fi oprit un hohot de plâns.

– Acasă poate fi peste tot, fiule, zise tata.

Era o după-amiază mohorâtă când au ajuns în Frankfurt. La ieșire, o grămadă de lume, toți cu flori și zâmbete pe buze. Pe ei nu-i aștepta nimeni. Cine să-l cunoască pe Mohamed el Din în țara asta străină? Ruda îndepărtată locuia într-o altă țară. Luminile din aeroport l-au orbit pur și simplu. Ceea ce vedea acolo era mai mult decât tot ce gândise sau simțise vreodată. O femeie îmbrăcată în alb i-a condus pe un coridor ce nu se mai termina, într-o cameră mare. Acolo așteptau doi bărbați și o altă femeie. Limba lor era străină, hainele lor frumoase le erau străine, ochii lor erau ca cerul iernii, reci, și abia atunci i s-a făcut frică. Nu aveau arme, ca cei de-acasă, nu arătau că ar vrea să le facă ceva rău, tot ca cei de-acasă, vorbeau, repetau, o luau, răbdători, de la capăt.

– Sudan, zicea tata, sunt Mohamed el Din… venim din Sudan. Mergem la rude.

Maică-sa nu-și mai mușca buzele, ca în avion, acum hohotea de-a binelea. Până la urmă străinii au priceput ce înseamnă Sudan, așa cum tatăl lui repeta ca un papagal și au adus un bărbat mai tânăr ce știa limba lor și limba străinilor. Dar tatăl lui, în loc să răspundă la întrebări, s-a trântit la picioarele tânărului, implorându-l în numele lui Allah să nu-i părăsească și să aibă milă de femeia lui bolnavă și de Kamal, fiul lui, singura lui speranță și mândrie, Kamal el Din Kidir el Ata. Tânărul, arab și el, i-a asigurat că va fi alături de ei o vreme, până vor căpăta niște hârtii și bilete de tren spre ruda lor de departe. Faptul că tatăl lui, bărbatul mândru și orgolios de-acasă, stătea acolo, pe jos, ca un nimic, și că mama lui nu se mai oprea din plâns, sărutându-i mâinile străinului de lângă ea, chiar dacă era și el arab, l-a durut . ”Tata era așa de mîndru”, s-a gândit și s-a simțit mult mai sfârșit decât acasă, mereu pe fugă, mereu flămând, mereu ascuns, împreună cu oile și fără nici un pic de speranță în mai bine. Era noapte când au terminat cu răspunsul la întrebări. Cu banii puțini ar fi trebuit să doarmă pe stradă. Toată familia plătise, fiecare câte ceva, pentru acest zbor în libertate. Mai mult nu aveau. Tânărul i-a condus la un fel de motel, aproape de aeroport. Stropi ușori îi atingeau fața și picioarele goale. Era foarte frig. Acasă nu foloseau haine de iarnă. Pentru că iarna era departe. Acum erau la capătul lumii, cu sandale și haine de vară.

– Ninge, l-a auzit pe tânărul arab, spunându-i mamei, Amine, ninge.

Într-adevăr. De undeva, din cer, odată cu apa rece, cădeau fulgi mari și moi peste capetele lor. Când îi atingeau obrajii, avea impresia că însuși Allah în persoană mergea alături de el, așa de tare îl liniștea mângâierea ninsorii.

Și acum era aproape seară. Plecaseră înainte de prânz din Travemünde și mai aveau aproape un ceas până la Nykobing. Acolo trăia ruda lor îndepărtată, un alt sudanez și, cum niciunul din ei nu fusese cu vaporul, unchiul necunoscut i-a invitat pentru un sfârșit de săptămână în Danemarca. Vaporul era uriaș, așa de mare, cât blocul în care locuiau și, din nou se gândi cu năduf că niciunul dintre copiii cu care se jucase acasă nu îl va crede, când va spune că această barcă albă merge pe apă, ca o mașină pe stradă, că are lift și etaje, magazine și restaurant, o bancă mică și un fel de grădiniță pentru cei mici, în vreme ce părinții sunt la bar. Dacă nu ai chef de nimic, dai drumul la televizor, vezi un film, cu niște căști peste urechi. Poți telefona la cei rămași acasă, așa cum văzuse că făceau câțiva tineri care urcaseră împreună cu ei pe vapor. Și el? Cui să telefoneze? În sat nici nu știau ce-i ăsta. Iar aici, în oraș, nu avea pe nimeni. Maică-sa era din cale-afară de obosită. Avea cearcăne mari sub ochi și colțurile gurii îi atârnau, trist, în jos. Își dori ca maică-sa să fie din nou sănătoasă, ca atunci când el era mic de tot și nebunii din Sudan nu se urau unii cu alții. Rareori, o vedea fără lacrimi în ochi și la întrebările lui insistente, dacă este nefericită și ar vrea îndărăt acasă, răspundea cu un zâmbet chinuit:

– Avem de toate aici, zicea, fiul meu, numai durerea asta de n-ar fi…

Nu putuse afla de la niciunul dintre ei, dacă durerea venea de la inima slăbită sau dacă era numai îndurerată că-i lipseau frații și rudele, satul lor scăldat în soare și Nilul. Ea nu avea pe nimeni aici. La cumpărături mergea numai cu el. Greutățile limbii și totala respingere pe care o simțea peste tot, făcuseră din maică-sa un melc exilat în propria cochilie.

– De ce nu stați acasă la voi, se repezise o casieră la ei, în vreme ce încercau să-și adune banii de plată, cu elefanții și crocodilii voștri, în loc să ne călcați zilnic pe picioare?…

Maică-sa înțelesese doar elefant și crocodil și el habar n-avea cum ar putea să-i explice casierei că ei aveau numai patru oi, care acum nici astea nu mai aparțineau familiei, că erau săraci lipiți pământului și că ea, mama, nu știa mai mult de zece cuvinte în limba asta, așa de grea s-o pricepi. Și cum era să-i spună el, Kamal, că niciunul dintre ei nu are de gând să calce peste picioarele lor, nici măcar cu vorba, când, ca și maică-sa, nu avea destule cuvinte pentru atâtea explicații zilnice, iar domnul din spatele lor, parcă înțeles cu casiera, și-a împins căruțul peste picioarele mamei, ca și când ar fi fost un ciot de lemn, nu carne vie.

– Tempo… tempo, le-a spus, aici nu paștem cămile…

Au plătit și tot drumul nu au scos nici un cuvânt. Numai acasă, în apartament, a simțit cum încolțește furia în el, urcându-se ca mercurul într-un termometru.

– De ce m-ai adus în jungla asta, Mohamed, a țipat maică-sa, uitând că mai era și el acolo.

– Azilanți sunt peste tot, a răspuns taică-su liniștit, tot pământul este o junglă, Amine.

– Atunci vreau să mor, a țipat ea mai departe, auzi, Mohamed, să mor!

Lui i-a fost rușine de propria-i lașitate, îi era frică, nu de moartea ei, muriseră o grămadă în familie după măcelul sodaților, unchiul Omar, fratele mamei, Buket, sora lui mai mare, violată și lăsată ca un hoit la marginea satului, ci de ce vor spune noii lui colegi de la școală, copii cu care abia se împrietenise și care nu aveau nimic împotriva străinilor.

– Se vede pământul, spuse taică-su, arătându-le o fîșie mai întunecată la orizont. În stânga lor, marea se făcuse roșie. Parcă ardea, dintr-un capăt până la celălalt capăt al pământului. Așa un apus de soare nu văzuse niciodată. Vaporul plutea ușor peste aceste flăcări, iar maică-sa își dusese amândouă mâinile la gură de uimire. Așa, cum stătea în fața ferestrei vaporului, semăna cu Sfânta Fatima. Când au ajuns, era întuneric. Unchiul necunoscut îi aștepta la vamă. Era bătrân și avea ceva blând în el, ceva ce-și dorise mereu aici, printre străini, dar nu găsise această căldură în nimeni. Abia acum, în fața acestui bătrân, știa ce-i lipsea de atâta vreme.

– Allah akbar, Domnul fie cu voi, spuse unchiul, mângâindu-i părul, mă bucur să vă am aici cu mine.

– Ninge, șopti maică-sa, aici ninge.

Cu capul lipit de brațul unchiului, ridică ochii spre cer și fulgii mari de zăpadă îi atinseră ochii. O fericire fără țărmuri puse stăpânire pe el. Era ca și când, din nou și din nou, Allah le-ar fi mângâiat părul, mamei, tatălui și unchiului din Nykobing. Luă sacoșa din mâinile mamei și-i spuse, ca un bărbat adevărat: ”O să fie bine, mamă, ai încredere…”.

 Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.