”Marița Cobzărița” de Virgil Matei

60
Nicolae Grigorescu, ”Șatră”, Muzeul de Artă din Iași
Nicolae Grigorescu, ”Șatră”, Muzeul de Artă din Iași

proza scurta leviathan.ro logoRata de Focșani a lui nenea Iancu, o relicvă motorizată, dar cu o ținută la drum impecabilă, trasă pe dreapta, în stație la Măicănești. Zi de târg. Mi s-a părut sau a urcat și cineva de la mine din sat? Da, e Ursaru, colegul meu de școală generală, Toader Alexandru pe numele lui din cartea de identitate. Mă zărește și el, ne îmbrățișăm, nu ne mai văzusem de-o viață. Îi fac loc și până la troiță, la Mărtinești, vreme de jumătate de ceas o ținem tot într-o vorbă. De-ale noastre. Aproape de coborâre îl întreb dacă la Gura Bălții mai cade clean sau purcoiaș. ”De mai trăia baba noastră, știam ce să-ți răspund…”. Pe baba pomenită de Ursaru, bunica lui, o lume întreagă o cunoștea de Marița Cobzărița

Virgil Matei
Virgil Matei

Când soarele abia încerca să dea la o parte așternutul nopții, mă trezeam în clinchetul metalic al coaselor și sapelor pe nicovală, săream din pat, trăgeam pe mine o hanță, luam de pe plită o jumatate de turtă aburindă și mă grăbeam să duc animalele la cireadă, jos, la baltă. Din buza vadului, de la nea Silică fierarul, le urmăream cu privirea până ce treceau dincolo de apă pe suhatul sărăcăcios. În lumina crudă a dimineții, lăstunii săgetau aburul ridicat din pământ sub privirile întrebătoare ale popândăilor.

Singură, venită parcă pe o rogojină zburătoare trențuită, pe malul apei, uitată de vreme și de Dumnezeu, baba Marița Cobzărița, cu o undiță aruncată în apă descânta de cu zori adâncurile Râmnicului în așteptarea, chipurile, a peștișorului de aur. Căpătasem o frică de baba asta, ca de injecțiile lui nea Dinu Pavel, sanitarul satului! O întâlnisem odată în casă, la văru Nelu a lu’ nenea Petrea Matei. După ce îl frecă bine cu gaz, îi sparse gâlcile umflate cu un fus. Eu urmam la rând. De frică, am rupt-o la fugă, iar până acasă nu mai aveam nimic, parcă-mi luase cu mâna!

Circulau atâtea povești în jurul Cobzăriței, atâtea întâmplări pline de mister încât ceva mă atrăgea spre ea, ceva care exceda teama ce mi-o insuflase cândva. Mă uitam, de-aici, de pe vad, la ea, cu gândul nerostit să fur un ciur de mălai de-acasă și să i-l dau drept răsplată, măcar pentru scorneala aia de cum l-a adus ea pe lume pe  Iordache…

În primăvară, după sărbătoarea Floriilor, la noi în Mărtinești, la marginea curții boierești de pe malul înalt al gârlei își făcu sălaș o șatră de țigani. După ce-nălțau corturile, bărbații ieșeau în fața lor, înfigeau nicovalele în pământ, prindeau câte un cazan între picioare și-l luau la altoit cu ciocanele. Femeile, cu fustele  măturând glodul ulițelor, aruncau  câte-o desagă în spate și plecau la ghicit.

Într-o zi, pe la nămiezi, când soarele se dădea de-a dura peste movila Băleștilor, bulibașa, cu cămașa descheiată și cu părul vâlvoi, cu gura înecată de spaimă strigă la poarta lui dom’ Nae, învățătorul satului:

– Boierule, ajunge-v-ar norocul, săriți repede! Adu felcerul, că-mi moare Marița! Nu poa’ să nască. Moare fata cu copchilu-n ea! Plătesc. În galbeni plătesc, boierule!

Felcerul, un flăcău tânăr, de curând venit în sat, găzduit de dom’ Nae, îl urmă repede la corturi pe bulibașă, acolo unde o liotă de puradei, afumați și pletoși se încăierau cu niște câini pricăjiți. În milocul cortului, jos, pe un țol vechi, Marița, goală, păzită pe muteasca de țigăncile șatrei, se zbătea ca o șerpoaică, strângând-o de mână pe a bătrână, țipând a sfârșenie. După ce le-a ușuit pe țigănci, și-a lipit urechea de burta Mariței, a ascultat, și, într-un sfârșit a dat din cap, semn că știe ce are de făcut:

– Copilul trăiește! Hai, îmbrăcați-o, puneți-o în căruță și aduceți-o la mine acasă. La vorbele astea, mama Mariței începu să-și smulgă părul din cap:

– Haolio, săriți lume bună, rumânul ăsta vrea să mi-o ducă pe pustii! Noroc cu copilul, care nu mai avea răbdare:

– Apă caldă-ntr-un lighean și-o foarfecă! – ceru felcerul.

Toată șatra amuți. Nici câinii nu mai lătrau. După un sfert de ceas, gemetele Mariței se contopiră cu țipetele puternice ale copilului. Felcerul ieși asudat, ceru apă să se spele, după care aruncă vorbă bulibașei care molfăia în mâini căciula asudată:

– E băiat!

Toată șatra, ca la un semnal, a început să  joace și să cânte, ținând-o tot într-o veselie așa, până la miezul nopții. Apoi, țiganii se buluciră pe uliță, bătând în poarta felcerului:

– Boierule, matale l-ai aburcat pă lumea asta pe băiat. Iaca, ți-am adus banii, împungând cu mâna spre un  țigănaș crudan, țiitorul Mariței, care băgă mâna în sân de unde scoase o monedă galbenă, strălucitoare.

Felcerul i-o reteză una-două:

– Ia-ți banu’ și ștergeți-o de-aici, că acum chem jandaru’.

− Ușurel, boierule, se-ncontră bulibașa, tre’ să-l iei, că de nu, așa e la noi, ne moare aurașu’. E blestem. Dacă țiganca nu-l zvârle afară singură, cine-o ajută ia galbenu’, asta-i rostuiala noastră. Așa că n-ai încotrova. Și mai e ceva, boiarule: Cum te cheamă?

– Iordan.

– Iordan, Iordache îi punem numele! Să-ți trăiască, nănașule!

Și-au luat-o de la capăt cu paranghelia…

…A doua zi, la revărsatul zorilor, șatra își strânse catrafusele și se pierdu pe drumul Râmnicului. Mai rămăsese doar Marița cu bărbatul și copilul ei, într-o căruță în care mai zăceau o nicovală și o cobză. Și-au rămas pentru tot restul vieții la noi în sat, trăind în bună pace cu vecinii, durându-și casă pe malul Râmnicului.

Iar de nea Iordache ne-aducem aminte cu drag. Aud că unul dintre nepoți păstrează, încă, țambalul la care bunicul lui cânta dumnezeiește.

Iar eu și-acum rotesc cu privirea pe malul bălții după baba Marița Cobzărița, gândindu-mă  cum să fac să mai fur o strachină de mălai și cum să i-o dau p-ascunselea, așteptând să mă fericească cu o altă scorneală…

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.