Până să merg la grădiniţă, nu ştiam ce înseamnă mărţişor. Auzisem că e ceva cu jucării prinse-n piept cu aţă roşie şi cam atât.
De abia la grădi’ Doamna ne-a explicat că e un semn de dăruire al primăverii şi că fiecare dintre noi se cuvenea să dăruim acest simbol legat cu şnur roşu tuturor celor dragi şi nu numai.
Farmecul momentului din acea zi era ca mărţişorul pe care îl dăruiai, să fie confecţionat de tine. Era mult mai deosebit acest dar, pentru că ofereai ceva de la tine, ceva prin care să-i arăţi celui care primeşte mărţişorul cum îl vezi tu şi cât de mult îl iubeşti.
De aceea, zilele de dinainte de 1 Martie erau pline de griji dar şi de emoţii, pentru că nu ştiai ce fel de mărţişor să dăruieşti fiecărui prieten în parte. Era şi asta o chestie complicată, căci după ce alegeai un anumit simbol urma altă treabă dificilă: confecţionatul mărţişorului.
Fiecare cu imaginaţia lui şi cu ce avea prin casă sau, de ce nu?, din natură.
Eu făceam inimioare. Din orice. Din carton, din lemn, din frunzuliţe, ba chiar şi din pietricele pe care le şlefuiam cu o pilă de la tata. Le coloram cu roşu şi le dăruiam fetelor de la grădiniţă. Zburlita primea inimioara cea mai mare, fireşte.
Nu am scris special despre această tradiţie, oricum ştiaţi şi voi, ci pentru că mi-am adus aminte de o întâmplare petrecută în ziua de 1 Martie la grădiniţă. Să vă povestesc:
În acea zi, am venit toţi copiii la grădiniţă pregătiţi să-i oferim Doamnei mărţişoare lucrate de noi, pentru că aşa ne sfătuise Doamna cu câteva zile în urmă.
Până să intre Doamna în clasă, unii băieţi, așa cum eram şi eu, am dăruit mărţişoare fetelor, fiecare cu ce mărţişor credeam noi că i s-ar potrivi fetiţei pe care o alegeam să-i prindem mărţişorul în piept. Desigur, eu eram campion la dăruit inimioare, că d’aia eram Licuţă inimosu’. Zburlita mă tot trăgea de mână şi încerca să-mi distragă atenţia de la celelalte colege. Nici nu auzeam. Eram într-o baie de pupici şi cum era să pierd acest moment…
Fetele tot şuşoteau şi zâmbeau arătând spre Titirez care stătea bosumflat într-un colţ şi se tot căuta prin buzunare, scormonea în gentuţa lui sau căuta cu privirea ceva pe jos. Nu ştiu ce era cu Titirez şi nu înţelegeam de ce fetele râdeau de el.
Când a intrat Doamna în clasă, toţi copiii au sărit să o îmbrace cu mărţişoare care de care mai frumoase pe care Doamna le examina atentă, ca să ştie ce reprezintă şi cum le-a lucrat fiecare copil. Ne mulţumea ficăruia şi ne lăuda pentru fiecare mărţişor primit.
Când i-am dat inimioara mea, Doamna a exclamat zâmbind:
‒ Da, sigur că da, Licuţă. Tu şi inimioara ta!
‒ Inimioare, doamnă, că am făcut mai multe.
‒ Bravo! Mereu să dăruieşti din inimă inimioare.
Plângăcioasa i-a oferit Doamnei un fulg alb legat cu fir roşu spunându-i că mărţişorul ei este un înger. Ce frumos! Doamna a îmbrăţişat-o şi a sărutat-o pe obraji.
Zburlita i-a oferit o păpădie proaspăt înflorită, spunându-i că ea ar fi dorit să prindă Soarele-n şnur, dar nu a reuşit să lege decât o bucăţică din el. Ooo! Şi mai frunos!
Toţi copiii erau emoţionaţi în acel moment, iar atmosfera era de sărbătoare.
Verzica, cea care era pârâcioasa grupei, a fost ultima care i-a dăruit un mărţişor şi ca să pară ea mai cu moţ, l-a pârât pe Titirez pe care Doamna oricum îl observase cum stătea supărat în colţul clasei şi îşi făcea griji pentru el.
‒ Doamna! Titirez are mărţişor în piept.
‒ Şi ce dacă?
‒ Păi, e băiat şi numai fetele poartă mărţişoare.
‒ Dragi copii! Mărţişorul, aşa cum v-am mai spus, este un simbol al primăverii care vesteşte toată natura, nu numai pe oameni, vesteşte că soseşte Primăvara. El este dăruit de oricine oricui, aşa cum şi natura dăruieşte mărţişoarele ei vieţii de pe Pământ. La ţară, în unele sate din Moldova, ca şi în alte părţi, oamenii dăruiesc mărţişoare unul altuia indiferent că e bătrân sau tânăr, că e fată sau băiat. Aşa e obiceiul din străbuni şi acolo oamenii îl păstrează cu sfinţenie. Mărţişorul nu e o podoabă specifică fetelor, e bogăţia sufletească a dragostei de oameni, a prieteniei şi a dăruirilor, ne-a explicat Doamna cu un glas care ne-a cuprins în dor de Primăvară.
‒ Ce-i cu tine, Titirezule? Ce s-a întâmplat, de ce stai retras şi supărat?, schimbă Doamna discuţia îndreptându-se spre Titirez.
În acel moment, Titirez s-a luminat şi zâmbind îşi desprinse mărţişorul de la piept.
‒ Vă rog să mă iertaţi, doamnă! Mama mi-a prins mărţişorul în piept ca să nu-l pierd pe drum, iar eu am uitat. Eran supărat că nu-l găseam ca să vi-l dăruiesc. E mic dar e făcut de mine.
Ne-am apropiat cu toţii să vedem mărţişorul lui Titirez care abia se observa de sub şnurul roşu.
‒ Vaai! Ce minunat! E un bob de grâu, se bucură Doamna la primirea mărţişorului. E un mărţişor foarte mic, dar cu o semnificaţie foarte mare. Bobul de grâu e bogăţia oamenilor, e hrana noastră cea de toate zilele, e bobocul vieţii dăruit de natură, aşa cum sunteţi şi voi, dragi bobocei cu dorinţă de viaţă. Bravo, Titirez! Mi-ai luminat ziua cu acest mic dar plin de iubire.
Ne-a impresionat pe toţi gestul lui Titirez iar fetele nu mai râdeau. Plângăcioasa avea două lacrimi cristaline în ochi gata să alunece peste obrajii înflăcăraţi de emoţie. Zburlita se apropie de ea şi o cuprinse în braţe. Cred că a dat şi ea în plâns, dar nu voia să o văd eu.
Doamna arăta ca un general decorat cu medaliile bucuriei aşteptând, privindu-ne duios ca
Primăvara să bătă cu iubire în inimile noastre.
Un lucru nu îmi era clar. Cum a reuşit Titirez să găurească acel bob mic de grâu ca să treacă şnurul prin el. Sigur nu-mi va spune, dar voi afla. Desigur, în altă poveste.
La mulţi ani, Primăvară!
Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
