De câteva zile mă las înconjurată de emoțiile amintirilor, de neuitatele momente trăite cu mulți ani în urmă când, ca tânăr reporter, am avut privilegiul de a lua interviuri și de a alcătui pagini literare cu participarea scriitorilor, pictorilor, compozitorilor, în revistele vremii. Reîntâlnirile mele cu toate personalitățile intervievate din lumea culturală a anilor ’70 – ’80 le retrăiesc acum cu mari emoții, de parcă ar fi fost deunăzi…
Tot răsfoind paginile albumului meu de amintiri unde ar fi trebuit să păstrez fotografiile momentelor surprinse de ochiul magic al aparatului de fotografiat, constat cu mare durere că, de fapt, ele lipsesc cu desăvârșire. Nu am fost reporterul cu aparatul foto atârnat de gât (pe atunci nu exista telefonul mobil să poți face selfiuri!) și cu microfonul în mână, grăbită să înregistrez momentele petrecute alături de oameni celebri pentru a nu fi uitate. Cu stiloul, pana mea plină de inspirație și gata mereu să noteze cele auzite și văzute pe coala de hârtie albă pregătită și ea să păstreze în tăcere cele notate cu multă grijă, pășeam pe drumul reportericesc. Ele erau arma mea de luptă reportericească cu care o porneam la luptă cu întrebările și cu răspunsurile care se războiau uneori sub spada emoțiilor momentului…
Numai ochiul magic al retinei mele încă verde se grăbea să „fotografieze” momentele acelea și să le păstreze în memoria aducerilor-aminte. Așa că, tot răsfoind acum albumul meu de amintiri, descopăr doar crâmpeie rupte și desprinse de timpul uitărilor, doar câteva pagini îngălbenite de trecerea anilor, doar manuscrise încărunțite și greu de descifrat. Totuși, nu mă las pradă uitării, înarmată cu lupe diverse, cu tot felul de aparate ajutătoare care să-mi lumineze cărările prăfuite ale trecutului, reușesc să descifrez și să retrăiesc totul în alte frumoase aduceri aminte, căci emoțiile au rămas la fel de vii și vibrează cu o aceeași intensitate ca odinioară. Un adevărat nou început de reculegere cu care încerc să-mi legăn amintirile. Întinerind pentru o clipă…
Îndrăznesc să decupez azi din paginile revistei „Luceafărul” din 1 octombrie 1977, convorbirea avută cu pictorul Alexandru Ciucurencu, care rămâne cu atât mai emoționantă cu cât cuprinde o sinceră, dureroasă mărturisire a marelui pictor. Dar, mai cu seamă, dureros este faptul că pictorul a părăsit scena lumii artistice la scurt timp după convorbirea noastră, și anume pe 27 decembrie 1977, la numai 74 de ani.
Și azi, când recitesc și rescriu aceste rânduri mai păstrez căldura ochilor săi albaștri cu care m-a întâmpinat. Două oceane în apa cărora se oglindea cerul. Era o făptură mică, dar foarte vioaie și care purta pe umerii săi o aură de lumină cerească ce însoțea fiecare cuvânt rostit… Îmi amintesc cum stătea în fața pânzei albe, parcă aplecat pe aripile gândurilor și a amintirilor, lăsându-și sufletul să prindă glas, să vorbească. „Dacă n-aș picta, aș muri…”, mărturisea atunci pictorul. Această sinceră, emoționantă mărturisire s-a dovedit a fi crezul său de viață, care l-a însoțit tot timpul. Aproape șoptind, căutându-mi privirea, căci maestrul mai dorea să adauge ceva din tainele gândurilor sale, să mărturisească, a adăugat: „Mi-aș dori să mai pictez pereții unei biserici”, așa cum făcuse ca tânăr ucenic în arta picturii, cu mulți ani în urmă. Convorbirea noastră a apărut în revista mai sus amintită la rubrica „5 minute de vorbă cu…”, dar ea nu a durat doar 5 minute, atât a fost de emoționantă și de neuitat… Când zodia balanței își încarcă talerul, echilibrându-l cu frunzele galben-roșcate ale toamnei ce abia a început, când am trecut cu puțin peste o altă cumpănă– între noapte și zi – a echinocțiului, când toamna își deschide porțile și ferestrele spre oameni, vârsta pictorului este egală cu destinul artistului, un destin pentru care Alexandru Ciucurencu continuă să ardă cu generozitate sporind frumusețea lumii cu pânzele sale inegalabile.
Pictorul s-a născut la 27 septembrie 1903, la Tulcea. Iar acum, la vârsta senectuții, întârzie uneori în amintiri, retrăind anii copilăriei, apoi cei petrecuți la Paris, la Școala Particulară de Artă a esteticianului și profesorului său André Lhote, și cele aproape trei decenii dăruite școlii de pictură.
De numele și personalitatea lui Alexandru Ciucurencu este legată școala românească de pictură modernă, din rândurile căreia s-au desprins talente care se afirmă prin valoarea picturii, prin originalitatea și factura personalităților. Căci profesorul Ciucurencu nu a impus un „stil” de lucru, nu a impus o „rețetă”, nu a făcut decât să slujească tradiția artei înaintașilor săi. „Eu – mărturisea pictorul – i-am învățat pe elevii mei tot ceea ce am învățat la rândul meu. Dar cel mai mult mă bucură când aud că foștii mei elevi, și nu numai ei, sunt nume din ce în ce mai cunoscute. Și asta și datorită faptului că noi, românii, prin tradiție, am moștenit o artă și o școală de pictură prestigioase. În același timp, am avut și avem un public care ne impune o ținută, reușind să înțeleagă ce este plastica: el iubește deopotrivă pictura lui Luchian, a lui Andreescu sau Pallady, precum și aceea a maeștrilor de azi. Aceștia sunt adevărații iubitori ai artei.”
Acestui public mărinimos, nerăbdător să treacă pragul unei expoziții noi, și a vocației sale de artist înnăscut, pictorul Ciucurencu le-a închinat talentul, viața, arta picturii. Începută la vârsta de 13 ani, printr-o muncă modestă, pilduitoare a ajuns azi să fie ridicată pe culmea recunoașterii ei, a prestigiului câștigat cu multă trudă și uitare de sine.
Pictorul Ciucurencu afirma că-și dorește o ultimă expoziție. O ultimă, nu în sensul imediat al cuvântului, ci mai mult, dat fiind că pentru el o expoziție însemna o nouă experiență în timp. Timp care nu-i mai permite „experiențe” de acest fel. „A picta, îmi spunea maestrul, nu e ușor. Îți provoacă, nu rareori, și suferință. Când ai ajuns să fii mai exigent ca oricând față de ceea ce faci, munca e chinuitoare. Dar tabloul nu trebuie să fie oglinda stării de suflet, e drept însă că față de pânza albă te poți detașa sau implica. Nicicând nu este posibil altfel, pentru că și a picta este o meserie ca oricare alta.”
Înainte de a mă despărți de pictorul Ciucurencu, l-am întrebat dacă mai pictează. Răspunsul a venit dintr-o suflare, ca o rugăciune: „Dacă n-aș picta, aș muri…”.
Totul s-a petrecut în septembrie–octombrie 1977 când am publicat câteva articole despre marele maestru al picturii și se pare că în scurt timp după aceea pictorul nu a mai putut picta și nu a mai putut da viață sfinților pe pereții niciunei biserici, și nici o nouă expoziție nu s-a mai deschis cât a mai fost în viață, căci în acel sfârșit de decembrie, pe 27 (ah!, din nou 27), Ciucurencu a plecat în lumea cerurilor, a sfinților pe care dorea atât de mult să-i picteze pe pereții unei biserici…
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00, inclusiv comenzi online – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
