Între 20 – 27 iunie 2018 s-a desfășurat la Constanța Festivalul Internațional de Teatru ”Miturile cetății”, aflat la a treia ediție. Festivalul a luat ființă din lăudabila inițiativă a directoarei teatrului constățean, Dana Dumitrescu, care a dorit o re-naștere a ”Serilor de teatru antic”, petrecute la țărm de mare în anul 1978, născute atunci din gândul lui Silviu Purcărete. Prin acest festival, Teatrul din Constanța ”naște tradiție”, ”depistând mituri în cetăți milenare, în contexte medievale și-n imediatul realității din vecinătate”, după cum afirmă criticul de teatru Doru Mareș, selecționer al festivalului. Au fost prezentate optsprezece spectacole, manifestații stradale, un concert-spectacol, spectacole studențești, un recital de poezie, conferințe, lansări de carte și de reviste. Pe scenele constănțene – fie la Teatrul de Stat, la Teatrul pentru Copii și Tineret, pe scena special amenajată din Piața Ovidiu, ori în fața Cazinoului aflat în paragină sau în sala ”Jean Constantin” – au fost prezente, pe lângă trupe autohtone și trei trupe din străinătate.
În debutul festivalului a evoluat Teatrul ”Toma Caragiu” din Ploiești cu spectacolul ”Zaraza” pe un scenariu original de Daniel Chirilă, în regia coregrafului Răzvan Mazilu. În atmosfera de teatru de revistă, cu ghirlande de lumini, costume cu paiete și pene și muzică din perioada interbelică, s-a derulat povestea-mit a Zarazei, femeia misterioasă în jurul căreia s-au țesut multe istorii menite să rămână pe veci ”sub pecetea tainei”. Zaraza a fost ”însoțită” de Ion Pribeagu, Jean Mascopol, Titi Botez, Zavaidoc, Silly Vasiliu, Constantin Tănase, Ionel Fernic, dar și Elena Lupescu și Carol al II-lea. Desfrâul de la Crucea de Piatră, stradă a plăcerilor deșucheate din anii ’30 – ’40 a fost asezonat cu scene homoerotice, la care, asistând, se prea poate să te simți stingherit că nu faci parte dintr-o lume de minoritari, care pătrund și dictează din ce în ce mai apăsat, la toate nivelurile societății.
”Butoiul cu pulbere” după Dejan Dukovski în regia lui Marcel Țop a venit de la Teatrul Municipal din Baia-Mare. Precum în ”Casa de pe graniță” de Sławomir Mrożek și aici regizorul deplasează povestea autorului macedonean în lumea oamenilor aprigi ai Maramureșului. Comicul din spectacolul lui Marcel Țop are gust de sânge. Limbajul neaoș, vorbirea în dialect, înjurătura ridicată la rang de artă și vorbirea vulgară, le-am remarcat atât aici, cât și în spectacolul amintit și nu cred să facă un serviciu celor două spectacole. Dimpotrivă.
Prima seară s-a încheiat în Piața Ovidiu, cu un spectacol-concert absolut special, ”Pân’ la Rai”, susținut de Adrian Naidin și invitații săi, dintre care s-a remarcat cu deosebire percuționistul constănțean Ionuț Micu.
A doua zi de festival a fost destinată teatrului-gazdă. Am putut vedea ”Dionysos” după ”Bacantele” de Euripide, în regia lui Daniele Salvo. Bacantele, transformate de zeul Dionysos în ”instrument al delirului, al senzualității, al dezorientării, al morții, al dulceții infinite, al ambiguității demonice”, după cum spunea regizorul în excelentul caiet-program, mânate de zeu (Marius Bodochi), ocupă spațiul scenic pe toată durata spectacolului. Trupurile învârtejite și cuvintele azvârlite gutural induc o teribilă stare de emoție. Grupul bacantelor acționează ca un mare tot. Fiecare dintre ele funcționează ca un fin diapazon, reverberând și transmițând corpurilor unduirea de menadă dezlănțuită, în scene de o formidabilă violență a sacrului. Este un spectacol de o emoționalitate aparte și o stranie frumusețe.
Reprezentația de seară s-a păstrat tot în zona tragediei antice: ”Antigona” după ”Oedip rege” și ”Antigona” de Sofocle, în regia lui Mc Ranin, de la Teatrul „Alexandru Davila” din Pitești. Cadrul natural splendid ales – reprezentația s-a desfășurat la Termele Romane – a propulsat povestea Antigonei cea pedepsită de Creon pentru îndrăzneala de a-i fi călcat porunca și a-și fi îngropat cum se cuvine fratele, direct în mit. E-adevărat că la acest lucru a contribuit din plin scenografia Mariei Miu, cu acele ferestre-mansarde prin care personajele apar și dispar, precum și coregrafia lui Hugo Wolff și muzica originală a lui Cătălin Crețu.
Ziua de vineri a fost dedicată unor spectacole studențești: ”Hamlet” de Shakespeare, de la Colegiul Național de Arte ”Regina Maria” din Constanța și ”Cântăreața cheală” de E. Ionesco, de la UNATC București.
Seara, Teatrul ”Regina Maria” din Oradea a încâîntat publicul cu un spectacol ce se joacă de șapte ani cu casa închisă: ”Scripcarul pe acoperiș” după povestirile lui Sholem Aleichem, în regia lui Korcsmáros György. Întâmplările din viața unui om simplu – lăptarul Tevye, interpretat cu foarte mult șarm, naturalețe și talent de Richard Balint –, sunt povestite exemplar, într-un spectacol extrem de colorat, cu multe scene de un comic spumos, dar și cu unele de un profund dramatism. Actorii cântă acompaniați live de instrumentiști aparținând comunității evreilor din Oradea și o fac foarte bine, demonstrând o disponibilitate ieșită din comun pentru musical, un gen destul de dificil, care aici funcționează de minune. În satul Anatevka, neamul ales nu vrea cu nici un chip să renunțe la tradiție, doar că modernitatea dă buzna și încurcă planurile bine așezate ale comunității. Și poate că nu e tocmai un lucru rău să rămâînem în memorie cu imaginea îngrijorată a lui Tevye, care, cu ochii ridicați spre înalt, vorbește cu El: ”Da, știu, suntem poporul ales, dar mi-aș dori, Doamne, ca din când în când, să-i mai alegi și pe alții”.
Spectacolul de seară târzie a adus pe scena din Piața Ovidiu Compania ”Premier Acte” din Lyon cu ”Omul care l-a omorât pe Don Quijote” după Cervantes, adaptarea și regia: Sarkis Tcheumlekdjian, muzica originală: Gilbert Gandil. Unică interpretă a celor trei personaje – Cervantes, Don Quijote și Sancho Panza –, actrița Deborah Lamy, prin vocea gravă și costumul sofisticat, ne-a prilejuit o călătorie imaginară, enigmatică, cu trimiteri spre teatrul ritualic oriental.
În dimineața de sâmbătă, la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie, regizorul Alexander Hausvater ne-a condus într-un Pelerinaj prin teatru și viață pe trei continente. A fost și un prilej de lansare în limba română și germană a cărții autobiografice ”Ce dacă”. Născut în București și plecat din țară la vârsta de șapte ani, Alexander Hausvater este regizor-călător pe mai multe continente. Pentru el, teatrul adevărat este ”un templu, un loc spiritual” în care intri într-un fel și ieși transformat, tratându-l într-un cu totul alt mod pe semenul tău. ”Teatrul e peste tot, e parte din viață: facem zilnic teatru – cu mama vorbim într-un fel, la locul de muncă în alt fel”, iar spectatorul ideal de teatru ar fi acela lipsit de ”referințe culturale, care descoperă totul atunci”. Pe un astfel de spectator ”e esențial să-l introduci în teritorii necunoscute”. Regizorul și-a exprimat nedumerirea pentru faptul că în România nu se (mai) practică un teatru de amatori, dar nici nu există ”laboratoare de cercetare teatrală”. ”Azi teatrul e muribund, înafara României, moare” întrucât, spunea el ”e imposibil să faci spectacole mari, când timpul de repetiții este redus la două săptămîni, spectacolul se joacă pe un timp limitat, după care decorul se arde”. ”Viitorul în cultură – a conchis regizorul – nu este posibil fără asocierea acesteia cu întreprinzătorii”.
Seara am putut urmări un spectacol în regia și coregrafia lui Răzvan Mazilu, de astă dată realizat la Teatrul „Excelsior” din București: ”Fecioarele noastre grabnic ajutătoare” de Lee Hall, după romanul ”The Sopranos” de Alan Warner. Povestea celor șase fecioare-cântărețe, scăpate dintr-o școală catolică și intrate de-a dreptul în viața dură/tentantă este spusă-cântată-dansată într-un ritm alert, susținut, vioi. Cred că, în cazul acestei reprezentații, este legitimă o întrebare: oare de ce nu se înțelegea ce spuneau fecioarele pe scenă?
Seara târziu, în Piața Ovidiu a venit de la Teatrul Yiddishpiel din Tel Aviv, ”Cei doi Kuni Lemel” de Avram Goldfaden, părintele teatrului idiș. Adaptarea, dramatizarea și regia de Alexander Hausvater. Musical-ul din Tel Aviv a reunit teatrul clasic cu cel modern în care personajele aflate în căutarea sinelui și a dragostei pornesc într-o călătorie fantastică, asezonată cu situații comice rezultate din schimbarea identităților. Proiecțiile video și decorul ingenios au întregit mirajul creat de actorii-cântăreți, perfect antrenați.
Ziua de duminică a început cu lansarea volumelor ”Teatru” de Cătălina Florescu și ”Teatru… și nu numai” de Valentin Sgarcea, precum și a revistei ”Infinitezimal”.
După-amiaza, la Teatrul pentru Copii și Tineret a venit de la Unteatru din București ”The Sunset Limited” de Cormac McCarthy, în regia lui Andrei și Andreea Grosu. Un spectacol în două personaje, simplu, extrem de puternic, extraordinar interpretat de Richard Bovnoczki și Șerban Pavlu. Rostirea impecabilă, finețea trecerilor de la o stare la alta, problematica extrem-contemporană pot fi descrise, dar cred că e mult mai bine ca spectacolul să fie văzut și trăit cu cei doi protagoniști.
Aproape în același timp, la Catedrala Arhiepiscopală Sfinții Petru și Pavel a avut loc recitalul de poezie religioasă ”Metanie Ție, Părinte!”, susținut de Constantin Chiriac.
Spectacolul de seară, ”Balcanicele” după Jules Tasca, adaptarea, dramatizarea și regia lui Alexander Hausvater, a venit de la Teatrul ”Tony Bulandra” din Târgoviște. Dramatica poveste a femeilor musulmane din Bosnia în timpul conflictului cu Serbia se petrece într-un decor carceral cu sârmă ghimpată, grilaje din fier și proiecții video în fundal, care temperează ori amplifică tragismul istoriei de pe scenă. Este un spectacol dens, despre dictatori și alți demoni.
Pe scările din fața Cazinoului, seara târziu a fost prezentată opera-rock ”Repetiția. Alcmena, Amfitrion, Jupiter și farsele lor” după ”Amfitrion” de Plaut, al Teatrului Astragali din Lecce, Italia, adaptarea, dramatizarea și regia: Fabio Roberto Tolledi și muzica originală a lui Mauro Tre. ”Amfitrion”-ul lui Plaut este pretextul de la care pleacă această repetiție, punctată cu momente muzicale și teatrale comice, antrenante și un melanj lingvistic menit să țină trează atenția și interesul spectatorilor înfrigurați de vântul deloc prietenos al serii marine.
Luni am avut parte de un regal actoricesc: Marcel Iureș și George Mihăiță în ”Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule?” după ”Moromeții” de Marin Preda, în regia lui Alexandru Dabija, de la Teatrul Act din București. Ilie Moromete și Cocoșilă vorbesc cu tristețe și ironie despre politică, despre familie, despre viață. Și cu o știință desăvârșită a rostirii fiecărui cuvânt și a însoțirii lui de gestul cel mai expresiv. Este fascinant modul în care cei doi protagoniști reușesc să captiveze spectatorul, să-l convingă, să-l poarte în lumea dramatică a amintirilor. La toate astea se mai adaugă o fascinantă ”ploaie de stele”, care-i transportă din real în oniric. Rezultatul este un spectacol captivant, profund, exemplar.
Trupa Teatrului Național din Cluj a fost invitată cu spectacolul-concert al Adei Milea, ”Švejk în concert” după ”Peripețiile bravului soldat Švejk” de Jaroslav Hašek. Actorii clujeni s-au bucurat de o foarte bună primire din partea publicului, prezent în număr mare în Piața Ovidiu.
Marți dimineața s-a lansat revista de teatru ”Scena.ro”. După-amiază am văzut o monodramă a Companiei de Teatru Aradi Kamaraszinhaz și Baza Teatrală Zsámbék pe un text al Alinei Nelega: ”Decalogul după Hess”, în regia lui Tapasztó Ernö și în interpretarea extraordinară a lui Harsányi Attila. Timp de o oră am putut intra în mintea lui Rudolf Hess – o rotiță importantă din angrenajul mașinăriei infernale hitleriste – ghid în călătoria fantastică fiind un actor cu o privire de vultur rău, de hienă însetată nu doar de sângele altora, ci și de acela propriu, certat cu Dumnezeu și înfrățit cu Satana. În mod normal, la aplauze, actorul iese din personaj, dar aici interpretul – semn al teribilei măcinări interioare – și-a dus mai departe haina de împrumut.
Teatrul ”Fani Tardini” din Galați a fost invitat cu spectacolul ”Uluitoarele numere de singurătate ale lui Edward Gant” de Anthony Neilson, în regia lui Dragoș Alexandru Mușoiu. Enigmaticul creator de iluzii Edward Gant își conduce trupa de actori printr-un labirintic pasaj spre o lume imaginară din care nu lipsesc episoade de umor negru, chiar de ezoterism, ca în cele din urmă să plonjeze într-un dramatism real.
Ultima zi de festival a debutat la Muzeul de Istorie cu colocviul ”100 de ani de teatru în România mare”, condus de teatrologul și eseistul Doina Modola. După o introducere în subiect făcută de Doru Mareș, Doina Modola a făcut o incursiune în trecutul teatrului din România, plecând de la momentul 1848 și chiar dinainte, amintind despre crearea Teatrelor Naționale din Iași, Craiova și București, iar mai apoi, după Primul Război Mondial, a Teatrului Național din Cluj și până în contemporaneitate. Completări la cele expuse a adus Emil Boroghină, iar subiectul incitant al discuției s-a dovedit a fi întrebarea doamnei Doina Modola: de unde lipsa spectacolelor-eveniment din ultima vreme? Intervențiile tinerilor regizori Erwin Simsensohn, Vlad Cristache, Horia Suru, Alex Mîzgăreanu și Sorin Militaru au animat discuțiile lansându-le pe un făgaș polemic.
Seara, Teatrul ”Radu Stanca” din Sibiu a prezentat ”Oidip” după ”Oedip la Colonos” și ”Oedip rege” de Sofocle, în regia lui Silviu Purcărete. Iscusit conducător de mari mase de oameni, cu un gust pictural absolut – în acest sens fiind secondat de scenograful său constant, Dragoș Buhagiar – Silviu Purcărete a creat un spectacol cu imagini care îți taie respirația. Decorul permite personajelor să străbată nu doar spații ci și timpi diferiți. Asistăm astfel la o reîntoarcere la cauza primordială a vinii tragice a eroului. Trupa de actori funcționează ca o echipă. Iar ”Oidipul” de acum m-a dus cu gândul la constănțeanul Ică Cojocaru, extraordinar interpret al vinovatului fără vină, din acel ”Oedip” petrecut pe malul laculului din Mamaia, în anii ’80…
Festivalul s-a încheiat cu ”Magic Național” al Teatrului Național din București, în regia lui Ion Caramitru. Izbutit spectacol-concert, în care s-a remarcat cu precădere recitatorul fabulos Ion Caramitru. În interpretarea lui cuvintele lui Nichita Stănescu primesc noi înțelesuri. Pe toată durata manifestării au avut loc spectacole stradale ale Companiei Famous Art.
Festivalul s-a dovedit a fi un izbutit puzzle rezultat din măiastra îmbinare dintre miturile antice și rememorările lor moderne. Interesul pentru teatru, arătat de publicul prezent în număr foarte mare seară de seară, a demonstrat faptul că acest festival e necesar, potrivit și așteptat cu nerăbdare de constănțeni.
Arhiva rubricii Cronica de teatru
