„Micuţul meu Cerber” de Lică Barbu

132
Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

logo lumea lui licutaMotto: ‒ Licuţă! De ce suntem trişti când plouă?

              ‒ Sunt lacrimi care vin prin noi şi se duc în dorul de viaţă, Zburlito. Când plouă, suntem viaţă.

 

Întotdeauna sunt primul la grădiniţă. Zi de zi. Ca să fiu sigur că nu voi întârzia. Nici nu e deschisă uşa la intrare când ajung. Stau şi-aştept până deschide femeia de serviciu.

Ei, şi astăzi, pe cine văd eu primul la grădi’? Pe Titireeez. Stătea cocoţat pe gărduleţul grădiniţei foarte speriat de un căţeluş care tot lătra la el. Mă şi miram, cum de te poţi speria de un căţeluş aşa de mic? Era puţin mai mare decât un portofel. Lătra la el de ziceai că praf îl face.

M-am apropiat de căţeluş şi i-am dat din pacheţelul meu puţină brânzică. Îi plăcea, aşa că i-am dat-o pe toată. L-am mângâiat şi s-a liniştit.

Pe Titirez, greu l-am convins să se dea jos. L-am întrebat cum de a venit primul la grădi’ şi de ce îi era frică de „monstrul” cu codiţă. E mititel şi nu avea ce să-i facă.

‒ Ei, nu? Ştii cât m-a alergat până aici? Mergeam liniştit pe drum şi dădeam cu pietre în câinii maidanezi, aşa, în joacă… şi ăsta, mai al dracului, a sărit lătrând la mine. Şi iote!, am ajuns mai repede. M-a fugărit tot drumul, până aici.

Am zâmbit, l-am mângâiat pe lătrăcică, m-am jucat de-a ţopăilă cu el şi am intrat în grădiniţă. Venise Doamna.

Luat cu joaca şi cu veselia noastră de copii, am uitat de „fiorosul” de afară. Nemaiavând pacheţel, am păpat de la Zburlita o eugenia şi câteva boabe de struguri. Ea mereu se oferă să-mi dea din pacheţelul ei. Şi eu la fel.

Ploua mocăneşte când am ieşit din grădiniţă. În drumul nostru către casă ne-a întâmpinat căţeluşul. Mă aştepta. Stătea în ploaie tremurând necontenit. Cu urechiuşele date pe spate, m-a privit cu ochii lui blânzi, înlăcrimaţi, parcă rugându-mă: „Ia-mă cu tine!”

O clipă am ignorat starea lui şi am mers mai departe, dar un scheunat trist m-a întors în suflet. Ochii lui îmi implorau dragoste. N-am rezistat şi l-am luat în braţe. Zburlita l-a învelit cu  puloverul meu din lână. Tremuriciul lui se răspândea în trupul meu. Eram unul şi acelaşi. Căldura mea pentru el, el pentru mine.

Am plecat mai departe spre casă de mână cu Zburlita. Ploua mărunt, frunzele zburdau prin aer lipindu-se de caldarâm şi crenguţe mici din copaci ne mângâiau ghetuţele.

Doi copii şi-un căţeluş păşeau în lumea fericită a copilăriei. Prietenia le era contopirea în infinitul Timp, pe făgaşul necunoscut al călătoriei spre împlinirea lor umană.

L-am botezat Cerber, ştiţi şi voi, Cerber din legendă, câinele monstruos cu trei capete, considerat frate cu Hidra din Lerna și Leul din Nemeea.

„Fiorosul” meu drag!

Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.