Totus mundus agit histrionem, rubrică de COSTIN TUCHILĂ
Născut la 22 iulie 1909 la Târgovişte, fiu al preotului academician Nae Popescu, Mihai Popescu a avut un destin tragic, murind înainte de a împlini 44 de ani, în plină glorie. O tumoare la creier, nedescoperită, i-a generat un atac cerebral survenit în timpul unui spectacol în care juca rolul lui Iago din ”Othello” de Shakespeare. Evident, s-a tras repede cortina, spectacolul s-a oprit. Accidentul avea să-i fie fatal, actorul încetând din viaţă după câteva zile, în 24 februarie 1953. Spectacolul se jucase cu succes pe scena Naționalului bucureștean mai multe stagiuni – premiera avusese loc la sfârșitul anului 1948, în 18 decembrie, cu Emil Botta în Othello, Lia Șahighian și Marcela Russu (Desdemona), Ion Talianu (Dogele Veneției), Ionescu Gion (Cassio), Dinu Ianculescu (Lodovico), în regia lui Nicolae Massim (Mihai Popescu juca alternativ cu Fory Etterle rolul Iago).
Mihai Popescu fusese remarcat de Lucia Sturdza Bulandra din primul an de studiu la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti. În 1931 absolvea Conservatorul cu ”Comedia zorilor” de Mircea Ştefănescu, în care interpreta rolul lui Vlad, fiind apreciat la superlativ de cronicarii dramatici şi public. La puţin timp, în 1932, a fost angajat de Maria Ventura la compania sa. În Teatrul Maria Ventura, marea tragediană întoarsă de la Paris în 1929, când înființează teatrul (a cărui organizare și direcție de scenă i-o încredințase lui Victor Ion Popa), tânărul actor joacă o stagiune. După călătorii în Franţa şi Germania, se înscrie la Seminarul dramatic al lui Max Reinhardt de la Viena (1933–1935). În Austria va cunoaşte consacrarea, jucând la Salzburg, la Folkstheater din Viena (Laertes din ”Hamlet”, Orlando din ”Cum vă place” de Shakespeare, Mortimer din ”Maria Stuart” de Schiller ș.a) şi în alte teatre. Era al doilea român care cucerise scenele vieneze, după Agatha Bârsescu. „Era tânăr, frumos, elegant şi spiritual, cu glas bine timbrat, vibrant în momentele patetice, era un actor fermecător cu atât mai mult cu cât era inteligent şi cult şi calităţile acestea îşi puneau amprenta asupra creaţiilor sale.” (Virgil Brădăţeanu, ”Profiluri. Mari actori români”, București, Editura Meridiane, vol. I, 1973).
Revine în țară în 1939. Veștile despre notorietatea actorului cu școală germană, având toate rigorile impuse de studiile la Viena, dar și originalitate, vorbind o germană perfectă, ajunseseră de mult la București, așa încât știrea întoarcerii sale crease o emoție pe măsură. Se spune în lumea teatrului – și probabil că nu e chiar legendă – că la sosirea în Gara de Nord, cu Orient Expressul, Maria Filotti l-a așteptat la tren și după câteva schimburi convenționale de replici, i-a spus direct: ”Mihai, de mâine ești al meu! Poftim contractul, vei juca la teatrul meu!” Nu era chip de împotrivire și fermecătorul actor ar fi semnat contractul imediat, pe spatele doamnei Filotti, printre aburii locomotivei. Marea actriță cunoștea rețeta succesului iar Mihai Popescu în roluri de june prim, dar și în roluri mari de compoziție, care presupuneau și o cultură teatrală substanțială, era o miză sigură. Prin urmare, în stagiunea 1939–1940 joacă în Compania Maria Filotti, apoi la Teatrul Comedia şi la Naţionalul bucureştean.
În anii războiului Mihai Popescu acceptă propunerea tentantă de a juca rolul lui Hamlet în mai multe teatre din Europa, dar proiectul nu se materializează. Trece printr-un lagăr de concentrare şi în noiembrie 1945 se întoarce în ţară. Este întâmpinat din nou cu entuziasm şi Maria Filotti îi încredinţează rolul lui Armand Duval din Dama cu camelii, în care o are ca parteneră pe Elvira Godeanu. Va străluci în Romeo (”Romeo şi Julieta” de Shakespeare) şi în Bălcescu din drama lui Camil Petrescu, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti.
”Când l-a interpretat pe Romeo, scrie Virgil Brădăţeanu, avea aproape patruzeci de ani, dar i-a dat o rară şi fermecătoare tinereţe spirituală, a trăit iubirea strălucitor, cu o bucurie care transfigura. Cucerea prin trăirea plenară, prin existenţa în minunata condiţie a eroului al cărui unic soare era frumoasa, dulcea Julieta. Spunea versurile cu farmec chiar dacă le sacada întrucâtva, se lăsa prins de gândul iubirii, de frumuseţea existenţei ei. Forma un cuplu încântător cu Mimi Botta şi dădea scânteietoare spiritualitate scenelor cu Mercutio (Emil Botta). A fost un spectacol mare prin – ceea ce nu de puţine ori lipseşte – realitatea scenică a lui Romeo şi a Julietei. Amândoi, Maria Botta şi Mihai Popescu, au reuşit să fie în mod ideal ceea ce pentru fiecare dintre noi reprezintă imaginea îndrăgostiţilor din Verona.” (vol. cit.) Romeo și Julieta avusese premiera în 9 octombrie 1948, în regia lui Moni Ghelerter, cu muzică de scenă de Alfred Mendelssohn. În distribuție mai apăreau Marcel Anghelescu, Sonia Cluceru (Doica), Constantin Bărbulescu, spectacolul aflându-se multă vreme printre capetele de afiș ale teatrului. Nimeni, de la cei mai vârstnici la studenții la actorie, nu rata ocazia de a-l vedea și revedea pe Mihai Popescu, alături de Maria Botta într-o montare de mare artă.
După o jumătate de an de la premiera cu ”Romeo și Julieta”, Mihai Popescu apare în rolul titular din drama ”Bălcescu” de Camil Petrescu, probabil în deplin acord cu pretențiosul autor, în regia lui Sică Alexandrescu (premiera la 15 aprilie 1949). Nu numai relativa asemănare fizică l-a recomandat pentru acest rol, cât mai ales tehnica sa actoricească, dicțiunea care putea sugera tot ce avea mai bun un veac apus, știința construcției dramatice. În aceiași ani dificili, Mihai Popescu, asupra căruia, desigur, apăsa în ochii puterii comuniste faptul că era fiu de preot, joacă la Național în ”Viraj periculos” de John B. Priestley, regia: Sică Alexandrescu (premiera 19 decembrie 1947), în ”Othello” ș.a., adesea cu un program foarte solicitant. Se spune că era un om discret, o fire ușor retrasă, preferând mai degrabă singurătatea cabinei, reflecția, decât anturajul colegilor.
În Fonoteca de Aur a Radioului au rămas două înregistrări cu Mihai Popescu. Prima, ”Intrigă şi iubire” de Schiller, în care interpretează rolul lui Ferdinand, în regia lui Sică Alexandrescu, a fost difuzată în premieră în 3 octombrie 1951, din distribuţie făcând parte Ion Manolescu, Nicu Dimitriu, Tanţi Cocea, Ion Finteşteanu, Costache Antoniu, Alfred Demetriu, Eugenia Niţulescu-Şahighian, Marietta Deculescu.
În iarna următoare, Mihai Popescu a înregistrat drama ”Egmont” de Goethe, transmisă în premieră în 23 martie 1952. Ambele sunt creaţii excepţionale ale marelui actor, versiuni de referinţă, aflate printre cele mai vechi înregistrări de teatru pe bandă magnetică, păstrate în Fonoteca de Aur.
Mihai Popescu în ”Egmont” de Goethe, regia: Mihai Zirra. Din distribuţie mai fac parte: Nicolae Brancomir, Aurel Rogalski, Gina Petrini, G. Ionescu Gion, Aglae Metaxa, George Carabin, Marcel Enescu, Alexandru Demetriad, Mihai Berechet, George Costin, Sorin Gabor, Mircea Constantinescu, Sorin Balaban. Regia de studio: Rodica Bobescu. Regia tehnică şi muzicală: ing. Lucian Ionescu. Data difuzării în premieră: 23 martie 1952 – fragment
În 20 mai 2000, Teatrul Naţional Radiofonic difuza la Radio România Cultural emisiunea ”Mihai Popescu în Egmont”, din seria „Mari actori în recital”, substanţial portret al artistului realizat de Ionuţ Niculescu, directorul Muzeului Teatrului Naţional din Bucureşti şi subsemnatul. Vă prezentăm un fragment din această emisiune.
Cu atât mai mult, am salutat în urmă cu opt ani manifestările Centenarului Mihai Popescu de la Târgovişte, proiect cultural iniţiat de Teatrul Municipal pentru Copii şi Tineret ”Mihai Popescu” (29 mai–1 iunie 2009), rezultat al unui parteneriat cu Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică ”I. L. Caragiale” din Bucureşti, Teatrul Naţional ”I. L. Caragiale” din Bucureşti, Institutul de Istoria Artei ”G. Oprescu” al Academiei Române şi Redacţia Teatru din cadrul Societăţii Române de Radiodifuziune, manifestare la care am avut bucuria de a participa alături de regretatul istoric de teatru Ionuț Niculescu, atunci director al Muzeului Teatrului Național din București.
Dar, sigur, nu se putea aici, la noi, ca evenimentul (de altfel puțin mediatizat în presă) să nu fie umbrit de o întâmplare nefericită. Inimoșii organizatori pregătiseră cu mari eforturi un basorelief de bronz cu chipul lui Mihai Popescu, pe care l-au montat cu câteva zile înainte de manifestările din cadrul centenarului pe modesta cruce de piatră a actorului, din Cimitirul ”Bellu” din București. În dimineața de 29 mai 2009, ceremonia a început cu o slujbă la mormânt și cu fireasca, după ritualul creștin, sfințire a basoreliefului realizat de un sculptor dâmbovițean. Când ne-am apropiat de mormânt, pe cruce se vedeau doar urmele lăsate de ranga cu care placa de bronz fusese smulsă… Vă imaginați sentimentul trăit de grupul nostru. Urmele jafului luceau proaspete în lumina soarelui. Ca din pământ au apărut vreo doi paznici dotați cu uniformă și alte ustensile. Prima lor grijă a fost să ne arate plăcuța cu fotografiatul si filmatul interzise în Cimitirul ”Bellu”, cel plin de opere de artă. Luați la rost, au răspuns în stilul binecunoscut: ”Noi nu… noi de unde să… cimitirul e mare… cum să…” Până să ne dumirim, dispăruseră.
Grafică, ilustrații și editare multimedia: Costin Tuchilă.
Arhiva rubricii Totus mundus agit histrionem
