„Miraculosul tâlc al naturii” de Horia Ion Groza

26
coperta dumitru ichim

cronica literara leviathan.ro logoRemarcabilul şi inepuizabilul preot-poet Dumitru Ichim ne propune un nou volum surpriză din izbucul mereu proaspăt şi bogat al creaţiei sale. El îşi alătură cele 31 de poeme ale sale, celor 27 poeme scrise sau culese (şi traduse) de Adrian Grauenfels într-un frumos volum cu o minunată copertă şi cu ilustraţii din arta nativ-americană pe care cei doi autori l-au intitulat cu un fel de titlu experimental Din poezia naivă a lumii (Editura Saga, Israel, 2020).

Poetul ne-a uimit recent cu noutatea Psaltirii apocrife a Dreptului Iov (Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2015), a poemelor înflăcărate din Aşa-i cânta îndrăgostitul din Sumer (Cluj-Napoca, Ed. Şcoala Ardeleană, 2016) şi a minunatelor 150 sonete, atât de entuziast primite de public, din Tu ştii că te iubesc (Bucureşti, Editura Cathisma, 2016), volume adăugate bogatei sale creaţii poetice, mereu de adâncă spiritualitate. De data aceasta, poetul Dumitru Ichim ne propune o incursiune în cosmogonia populaţiei indiene (nativ americane) care, prin frumuseţea profundă a sufletului uman exprimată, stârneşte reverberaţii în spiritul creştin ortodox al autorului. Rezultatul este o carte a iubirii şi a respectului pentru natură, pentru Creaţie şi Creator, sentimente care se distilează într-o carte a esenţelor, abstractă aproape, bogată în simboluri, o carte ilustrând piscurile unei înţelepciuni eclesiastice proprii vârstei târzii a poetului, când totul se transfigurează şi se încarcă de grele înţelesuri.

În studiul său Über naive und sentimentalische Dichtung (1795) Friedrich Schiller clasa toată poezia antică, pe Shakespeare şi pe Goethe, în categoria poeziei naive, prin contrast cu poezia sa şi a contemporanilor săi care era definită ca sentimentală, o poezie mult prelucrată şi sofisticată. El scria: „Sunt momente în viaţa noastră când dedicăm multă dragoste şi deosebit respect naturii prin plantele, mineralele, animalele şi peisajele sale aşa cum abordăm natura umană prin copiii ei, etica omului de la ţară şi simplitatea şi puritatea primară a lumii ei”.Dumitru Ichim

Poetul Dumitru Ichim a fost impresionat adânc de vizita într-o comunitate indiană, de dragostea şi respectul membrilor acesteia pentru natură în care ei intuiesc o viaţă proprie, ascunsă şi sacră. „Dacă omul se îndepărtează de natură, inima lui se împietreşte.” (Lakota).  „Priveşte Cerul ca pe tatăl tău, Pământul ca pe mama ta şi toate celelalte lucruri ca pe fraţii şi surorile tale.” (Anonim). „Toate plantele sunt fraţii şi surorile noastre, ne vorbesc mereu şi, dacă vrem să le ascultăm, le auzim.” (Arapaho). „Umblă cu grijă primăvara – Pământul Mamă poartă făt.” (Kiowa). „Când arătăm respect pentru celelalte fiinţe vii, ne respectă şi ele.” (Arapaho). „Fiecare animal ştie mai mult decât ştim noi.” (Nez Perce). „Nu este nimic mai elocvent decât coada unui şarpe cu clopoţei.” (Navajo). „Ce este viaţa? Scăpărarea unei gâze luminoase în bezna nopţilor de vară, aburul răsuflării unui zimbru iarna, umbra care aleargă prin iarbă şi dispare în amurg.” (Blackfoot).

„Prima expresie a întâlnirii dintre Dumnezeu şi om este cea a religiilor păgâne”, scrie Jean Danielou (Dieu et nous, Éditions Bernard Grasset, 1967). Păgânii simt o forţă misterioasă dincolo de fenomenele naturii, cum este căldura şi strălucirea soarelui sau puterea distructivă a furtunii, pe care o cuprind în hierofanii (Mircea Eliade, citat de Jean Danielou). Atitudinea religioasă este proprie fiinţei umane, iar Dumnezeu are grijă deopotrivă de toate seminţiile omeneşti de pe pământ. Sfântul Apostol Pavel s-a adresat astfel păgânilor din Listra: „Dumnezeu cel viu… în veacurile trecute, a lăsat ca toate neamurile să meargă în căile lor, deşi El nu S-a lăsat pe Sine nemărturisit, făcându-vă bine, dându-vă din cer ploi şi timpuri roditoare, umplând de hrană şi de bucurie inimile voastre.” (Fapte 14, 16-17).

Emoţia poetului la vederea şi descoperirea permanenţelor sufletului uman, a miraculosului univers plin de căldură şi frumuseţe al omului integrat armonios în natura pe care o iubeşte şi căreia îi poartă respect, face ca inima lui, contemplând religia animistică a indienilor, să înţeleagă şi mai bine credinţa sa proprie, creştină, şi să freamăte în fraternitate cu semenii indieni: „ca ochiul boului din Betleem,/ [şi] cântecul zimbrului alb” (Yoho, fratele Taborului). „Munţii Te-au văzut şi s-au cutremurat; puhoaie de apă au trecut. Adâncul şi-a slobozit glasul său şi mâinile sale în sus le ridică. Soarele şi luna s-au oprit în locuinţa lor; ca să facă lumină, săgeţile Tale pornesc şi fulgerele lăncilor Tale fără încetare scapără.” (Avacum 3:10-11).

Oamenii pe care i-a cunoscut şi îndrăgit poetul sunt din tribul Nakoda (tălmăcit „prieten”) din munţii provinciei Alberta, care face parte din marele grup Assiniboine din Vestul Canadei (Alberta, Manitoba şi Saskatchewan), onorat cu vizita personală a Regelui George VI şi Reginei Elisabeta în 1939. Tribul Nakoda este cunoscut şi sub numele „Stoney”, pentru că folosea pietre înfierbântate în foc pentru a le pune în ceaunul din piele pentru a le fierbe supa. „Oamenii Muntelui/ ai ultimului munte/ ce a vorbit către oameni/ tot ce ştia despre cer,/ pe tobele lunii,/ ca fiii de tunet, cu palmele bat:/ «Iyahe nakoda, ehage nakoda,/ e-ha-ge, e-ha-ge, e-ha-ge,/ ehage nakoda»/…/ Nu pielea,/ ci tobele noastre sunt roşii,/ ca inima/ atotputernicului Wakan-Tanga/ ca flăcările/ iubirii din arderi de tot”. Astfel sună poemul Imnul soarelui către Wakan-Tanga cu care începe volumul.

Poetul vede cu ochi creştini cosmogonia oamenilor trăind în inima munţilor şi preeriei şi îşi primeneşte văzduhul spiritual propriu cu noi nuanţe care măresc evlavia şi uimirea în faţa slavei şi puterii lui Dumnezeu, fără a uita însă iubirea Creatorului şi sensurile Jertfei şi Crucii. Indienii folosesc cuvântul Yoho pentru „evlavie şi uimire” (awe and wonder): „Munte al munţilor noştri/ Yoho,/ vârf şi început al minunii/ iartă-ne Vinerea Mare/ hlamida/ pe umerii Mirelui Sfânt” (Wapiti). Yoho întruchipează divinitatea supremă al cărei nume sacru nu poate fi pronunţat fără a fi pedepsit, aşa cum credincioşii Vechiului Testament se fereau a pronunţa numele lui Dumnezeu Care şi-a dat ca nume lui Moise o formulare neprecisă, dar evidentă prin sine însăşi care inspiră teamă şi evlavie: „Eu sunt Cel ce sunt”. Când Domnul Iisus le-a spus soldaţilor care-L căutau în grădina Ghetsimani „Eu sunt”, cuvinte ce repetau numele de înfricoşătoare putere al Dumnezeirii, ei au căzut cu frică la pământ.

În poemul Pre limba lui Wapta citim: „Izvorul Alb/ a ajuns la noi pe pământ/ din cântecul înalt către Yoho.// Fetele/ beau seara pe furiş/ din limpezimea lui/ şi privind spre vârful lui Yoho/ îşi pun o dorinţă în gând./ În limba lui Wapta/ şi-al cornului de aur al lunii/ taina Izvorului Alb/ s-ar putea tălmăci/ «voal-de-mireasă-cântând»”. Nu amintesc aceste versuri obiceiul românesc păstrat din bătrâni, conform căruia de Bobotează femeile luau apă din limpedele izvorului, stropind cu mănunchiuri de cimbru şi busuioc şi spuneau: „Bună  dimineaţa râu de rouă,/Am venit la apă nouă”?. Iar după Sfintele Paşti, după tradiţionalul „Hristos a înviat”, băieţii de pe meleagurile noastre vărsau o ulcică de apă limpede pe grumazul şi faţa fetelor spunând: „Să-ți fie inima curată ca apa, ca ea să te ferească de orice boală”. Legenda Izvorului Alb din Muntele Athos al nostru, Ceahlăul, povesteşte că numele izvorului vine de pe vremea întemeietorului Dragoş Vodă care a urmărit un zimbru alb până sub vârful Toaca.

Legenda cascadei Niagara, „apa tunătoare”, imaginată de indieni ca fiind gâtul dintre cap (Lacul Erie) şi corp (Lacul Ontario), povesteşte despre Lelawala, mireasa fiului lui Heno, zeul tunetului. Ea trezeşte ecouri în sufletul de moldovean al poetului: „Mireasa nebună/ a îmbrâncit bolţile cerului/ şi râde.// E toată îmbrăcată în alb,/ culoarea de doliu,/ aşa cum se poartă la noi/ de munte, de apă, de lună” (Doliul alb).

Cortul indian, din piei întinse pe un schelet de trunchiuri subţiri, teepee, unde se adună familia să se odihnească în taina şi liniştea nopţii este ca sufletul secret al fiecărui lucru a cărui cheie sălăşluieşte într-un anume nume: „Teepee/ sunt hărţile noastre în formă de con/ din piele de urs sau de zimbru./ Fiecare lucru are un teepee/ pentru duh bântuind lăuntricul lui./ În piatră/ e duhul de munte./…/ Noi locuim în nume,/ precum inima îndrăgostiţilor/duhul roşu al vinului./…/ În afara cuvântului/ îşi are sălaşul,/ şi-atât de departe de numele lui,/ că lacul şi codrul şi marea/ sunt scrise de el pe hârtie,/ hârtie uscată, vopsită şi tare/ ca inima  Omului Alb” (Teepee). A se observa nota amară din sfârşitul poemului ce rezultă din comparaţie: superficialitatea, artificialul lumii noastre de azi, a Omului Alb.

Wapiti este regele cerbilor şi măreţia sa impune respect. El cunoaşte taine pe care noi nu le-am aflat încă. „Din când în când Wapiti,/ regele cerbilor duşi după ei,/ cel nevăzut de urmă omenească,/ se-ntoarce noaptea spre «Lacul Pomenirii» –/ Părintele tuturor apelor/ cu nume de-al Pieilor Roşii:/ «Rubinele-Suspinului-de-Soare».// Numai ale lui/ sunt cărările spre «Lacul Pomenirii»/ şi ale lunii.// Pe frunte/ împărăteştile-i coarne/ poartă rădăcinile/ «Pădurilor-de-Dincolo-de Moarte-care Râd»” (Pădurile Algonquinilor).

Se cuvine aici să ne întoarcem la comorile înţelepciunii poporului nostru, la Cerbul „bătut tot cu pietre scumpe” din care „una în frunte străluceşte ca un soare”, din minunata poveste a lui Harap-Alb scrisă de Ion Creangă. Omul râvneşte la aceste pietre, „dar nu se poate apropia nime de cerb. Căci este solomonit şi niciun fel de armă nu-l prinde; însă el pe care l-a zări nu mai scapă cu viaţă”. Din fericire, cerbul se scutură o dată la şapte ani când cade câte o piatră din el. Sfânta Duminică îi vine în ajutor lui Harap-Alb şi îi dă obrăzarul şi sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot. Eroul aşteaptă la izvorul la care cerbul vine la amiază ca să bea apă. Gânditorul român Vasile Lovinescu notează: Cerbul oprit lângă un izvor de apă simbolizează sufletul însetat după apa Eternităţii, conform versetului din Psalmi: „Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule” (Psalm 42:1-2, Biblia, traducere Cornilescu). Sfânta Duminecă este Polul ceresc şi Verde Împărat este Polul pământesc. Faptul că la şapte ani odată cerbul îşi scutură pielea de diamante indică o reînoire ciclică, o renovatio mundi. Vasile Lovinescu merge mai departe cu interpretarea esoterică presupunând că pietrele încrustate în piele sunt dispuse în configuraţiile stelare reproduse sacerdotal de civilizaţiile vechi europene în temple megalitice, precum Babele şi lespezile din Stonehenge, ca semne zodiacale încrustate în pielea pământului. Sub acest aspect Cerbul „spaţializează timpul” (Vasile Lovinescu, Harap-Alb în Creangă şi creanga de aur, Rosmarin, 1996).

Vitregia forţelor naturii şi ciocnirile dintre comunităţile omeneşti care înăspresc uneori viaţa tribului în lupta pentru supravieţuire adaugă o nouă dimensiune perceperii spirituale a universului. Numele „Musquakie” îl purta un şef de trib Ojibwe sau Chippewa şi el, sub forma Muskoka, cu înţelesul său – „greu de învins în ziua bătăliei”, a intrat în limbajul simbolic al tuturor triburilor. Termenul se reverberează peste toate urgiile naturii care trezesc, prin logica lor tainică, fiori în existenţa fiinţei umane. „Apele lui s-au oprit/ pentru ca pădurile de dincolo,/ prin oglinzile lui,/ să vină tot mai aproape/ de spaimele noastre.// De ce ţi-e frică de dorul din noi/ ce-adâncul ni-l cheamă/ mereu spre dincolo?// Prin liniştea lui/ doar cu mocasini de condor/ se şopteşte –/ pentru că malul celălalt/ e mult mai înalt decât naşterea noastră” (Muskoka).

Gitche Manitou înseamnă „Marele Spirit” în multe graiuri algonquiene. Misionarii creştini când au tradus Sfânta Scriptură şi rugăciunile în aceste graiuri au tradus numele lui Dumnezeu cu Gitche Manitou. Poetului creştin contemplarea acestui nume îi trezeşte ecouri din lucrarea Fiului lui Dumnezeu întrupat: „Genele spicului/ seamănă atât de mult/ cu genele mielului./ Numai ele cunosc/ ochiul lui Kitchi Manito/ duhul din fiecare lucru./ Grinda seminţei/ întotdeauna a fost/ temelia de piatră-a iubirii”. Poetul continuă: „Întrebat a fost Yoho/ «Spune-ne nouă Începător-de-Lumină/ de unde-i izvodul iubirii?»/ Şi Yoho tăcea/ Răspunsu-le-a lor Kitchi Manito:/ «Din mâinile voastre. Când una alteia-i dor» […] Fericiţi/ cei cu inima-n limpede grai/ c-adâncul lor poate să-l vadă/ cu-acelaşi ochi/ vârf nelumesc al vârfului Yoho/ ce poartă pe umeri de altar/ aşteptările Mielului Alb” (Ochiul lui Kitchi Manito).

Întrevedem aici afirmaţiile teologilor ortodocşi contemporani despre „iubirea nebună a lui Dumnezeu şi misterul tăcerii Sale”. Dar dacă Dumnezeu Tatăl este tăcerea, Dumnezeu Fiul este Cuvântul. Iar noi cărora ne-a vorbit pe munte Fiul lui Dumnezeu întrupat ştim că „Fericiţi [sunt] cei curaţi cu inima căci aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5:8). Motivul fericirilor din predica Domnului Iisus apare şi în poemul Ochiul negru al flăcării.

Motto-ul poemului Umărul părintesc al lui Yoho, cu cuvintele: „Şi s-a suit în munte şi era singur”, aminteşte hotărât de momentul când Domnul Iisus S-a desprins de mulţime în pustietatea muntelui ca să se roage (Matei 14:23). Poetul încheie astfel poemul scris sub semnul acestui motto: „Fiii Soarelui/ Îl biciuiesc a doua oară/ până la umărul părintesc/ al Răstignirii pe munte.//  Şi era singur,/ fără de umbră în noapte.”

În Pragul de sus al lui Yoho apar motive creştine, familiare nouă din Noul Testament,  precum Cina de taină, Eu sunt uşa, „Eu şi lumina suntem una,/ a zis Muntele”. Versurile de încheiere rotunjesc înţelesurile: „Lumina începe măsura de Om/ de la cuiul bătut în pragul de sus/ aşa cum oul se citeşte/ de-a-naltul în rotundul de cuib/ al Coroanei de Spini”. Coroana hristică de spini din sufletul creştin poate fi şi metafora coroanei de spini a cuibului unei păsări mari, respectate de indieni – un vultur sau un corb, dacă ne gândim la numeroasele legende la Algonquini legate de această remarcabilă pasăre care a fost implicată în crearea lumii, a cerului şi a stelelor, a pământului dintre ape.

Un poem compozit şi complex, unind diferite fragmente şi alternative de gând şi simţire este poemul Cerbul de flăcări. Aluziile la jertfele din Vechiul şi Noul Testament sunt evidente: „Pe vârful de munte/ Avraam înjunghia/ cerbul de flăcări al arderii de tot./ Şi Fiul avea braţele întinse/ ca aripile cerbului de flăcări.// «Aceasta s-a făcut/ spre pomenirea Mea»”. Ultimele cuvinte fac parte din Euharistie.

Ideea Maicii Domnului apare în Cântecul spre lume al Muntelui: „Ce Notre-Dame ne-ar trebui/ să poată Muntele acesta/ să cânte alături de noi?// Deasupra lumii/ se-aude Spicul de Grâu/ când Muntele/ îşi strigă Tatăl cântând cu toţi munţii:/ «Ale Tale dintru ale Tale»”. Un poem minunat este Umbra de fulg a flăcării care, deşi lipsit de podoabele obişnuite ale poeziei, este un poem al esenţelor receptate de inimă peste putinţele văzului şi auzului, ale simţurilor concrete, marcând o trecere prin apele duhului spre Cel ce împodobeşte icoana Sfintei Fecioare „cu umbră de foc şi fulg rusalin”.

Pe aceeaşi linie a Maicii Domnului vin imagini şi din poemul Epistola de joi a lui Yoho: „Din coasta voastră/ am zămislit/ porumbul cu mătasea gângurită-n scutec/ şi zisu-am vouă/ în zilele vechi/ ale zimbrului alb:// «Iată, Fecioara/ cu Pruncul în braţe/ vine spre voi!»/ Fără de margini/ preeriilor, lumină mare/ va fi numele vostru spre piatră.” Şirul imaginilor continuă cu cea a Domnului Iisus, alfa şi omega al universului: „Numai Iubirea Spăimântătorului/ poate să fie/ rotundul şi mai rotundul/ din neamul Spiralei/ din neamul Omega/ scrisă cu slova de os a zimbrului alb.”

Lacul lui Yoho, un poem foarte frumos, plin de poezia simbolurilor, al profunzimii înţelesului pietrei, începe astfel: „Marie,/ tu nu căutai pe fiul celeilalte Marii/ ci pe Fiul cuvintelor Lui/ pe cel ce lui Petru/ i-a grăit îndelung despre piatră.// Până în dimieaţa zilei a treia/ limpezime cu limpezime,/ lacul lui Yoho,/ la picioarele lui/ stătea în genunchi şi plângea”. Maica Domnului a plâns la baza Crucii şi plânsul ei nu s-a curmat decât a treia zi, odată cu Sfânta Înviere. Căutarea pentru Cel pierdut dintre semeni făcută de duhul ei matern ne face ca involuntar să ne gândim la „Măicuţa bătrână/ Cu brâul de lână” din balada mioritică, măicuţă care „ca toate mamele esoterismului rătăceşte în căutarea Fătului ei Frumos precum Maica Domnului, Demetra, Afrodita, Istar şi altele” (Vasile Lovinescu, Scrisori crepusculare, Ed. Rosmarin, 1995). Măicuță bătrână,/ Cu brâul de lână,/ Din ochi lăcrimând,/ Pe câmp alergând,/ De toți întrebând/ Și la toți zicând/ „Cine-a cunoscut/ Cine mi-a văzut/ Mândru ciobănel,/ Tras printr-un inel?/ Fețișoara lui,/ Spuma laptelui;/ Mustăcioara lui,/ Spicul grâului;/ Perișorul lui,/ Peana corbului;/ Ochișorii lui,/ Mura câmpului?” (Balada Mioriţa, varianta culeasă de Vasile Alecsandri). În fapt, după cum observă gânditorul român Vasile Lovinescu, pentru Măicuţa căutătoare nu contează atât moartea, cât nunta spirituală, esenţa tuturor lucrurilor. „De plânge Demiurgul/ Doar El şi-aude plânsul”, scria Eminescu. Plânsul este împărtăşit de Maica Domnului. „Toată imnologia Săptămânii Mari dinaintea Paştelui este numită de Biserică «Lacrimile Maicii Domnului»”. „Aspectul cel mai pur metafizic al lacrimei tot în basmul românesc îl găsim. Făt-Frumos din lacrimă se zămisleşte imaculat, dintr-o lacrimă picurată din sânul Mariei, nel grembo di Maria, cum spune Dante.” (Vasile Lovinescu, Steaua fără nume, Ed. Rosmarin, 1994).

Balada Mioriţei a fost gândită nu ca o moarte, ci ca o nuntă. Poetul moldovean Dumitru Ichim scrie: „Miezul de soare/ prin ei e miezul nopţii/ şi Mirele,/ peste piatra răsturnată ca punte,/ intră-n cămara de nuntă/ a Muntelui solar” (Yoho, iată mirele). Cu siguranţă metaforica apropiere a miraculosului naturii, în speţă a măreţiei soarelui, făcută de către sufletul inspirat al celor din Nakoda, face să rezoneze în iubire inima Părintelui-poet care ştie prea bine psalmii, podoaba dintotdeauna a spiritualităţii omenirii: „În ceruri, El a întins un cort soarelui. Şi soarele, ca un mire care iese din odaia lui de nuntă, se aruncă în drumul lui cu bucuria unui viteaz: răsare la un capăt al cerurilor şi îşi isprăveşte drumul la celălalt capăt; nimic nu se ascunde de căldura lui” (Psalm 19:4-6, traducere Cornilescu).

Mitul Zimbrului alb îi aduce aminte poetului de teama mare a omului, după căderea în păcatul originar, de a privi spre lumina orbitoare a lui Dumnezeu, de care nici cei doi singuri aleşi, Moise şi Ilie, nu au fost feriţi: „Voi muri, mă fulgeră un gând,/ că am văzut pe regele lor […] Oare nu despre zimbru alb/ vobeşte miezul de noapte/ al Vârfului de Munte?// […] dormisem cu capul pe piatră// Şi a fost seară/ precum oarecând pentru Iacob./ Şi a fost dimineaţă/ precum în ziua a treia” (Zimbrul alb). Ce a fost în a treia zi a Facerii? Dumnezeu a făcut lumea vegetală din care să se hrănească şi să trăiască vieţuitoarele pe care avea să le creeze în următoarele două zile: „Apoi a zis Dumnezeu: Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ! Şi a fost aşa. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine” (Facerea 1:11-13).

În mod evident, poezia religioasă din acest volum nu este erezie. Poetul nu aderă la animism şi nici nu comite un hibrid animism-ortodoxie. Poetul-preot priveşte în frumuseţea sufletului fiinţei omeneşti, vede într-însul suflarea lui Dumnezeu, înţelege aspiraţia omului către înălţimi exprimată în termenii simpli, animistici şi răspunde, în fraternitate umană, cu credinţa sa puternică de creştin ortodox, aşa cum, respingând acuzaţiile iconoclaştilor, ne închinăm la icoane dar nu la lemnul lor, ci la profunzimea şi adevărul reprezentării.

Cele 31 de poeme „naive” ale lui Dumitru Ichim, deţinător al unui timbru original şi bine conturat în vasta pluralitate de voci din poezia românească contemporană, dezvăluie un nou aspect fascinant al puternicului său talent, aflat de multă vreme în deplină maturitate a meşteşugului artistic şi a gândirii lirice. Ele sunt o călătorie în spiritualitate şi realizează o sinteză relaţională în care se amestecă cauze şi fapte, fără a se mai ţine cont de logica lor cronologică, pentru a se închega într-o revelaţie a organicităţii armonioase a întregului care este peste timp şi peste spaţii, într-o înţelegere profundă a sensurilor Creaţiei ca o lucrare continuă a Creatorului, într-un dinamism al cărui mers este o manifestare de perfectă ordine şi nesfârşită iubire.

Editată într-o elegantă formulă grafică, cartea cuprinde şi o serie de poeme pe variate teme scrise de diverşi autori şi puse împreună de către Adrian Grauenfels, poeme care concură la realizarea unui inedit moment de poezie.

Poeme de Dumitru Ichim în revista culturală „Leviathan”, nr. 3(8), iulie–septembrie 2020

Vezi arhiva rubricii Cronica literară

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.