Mircea Eliade scria despre Mircea Vulcănescu: ”Nu cred că am întâlnit alt om mai înzestrat cu atâtea daruri şi nici altul care să-l întreacă în modestie”. Vulcănescu este un cunoscut reprezentant al elitei interbelice românești și unul dintre cei care au suferit în închisorile comuniste. Ba chiar a murit acolo. A fost discipol al lui Nae Ionescu, prieten cu Eliade, Noica şi Cioran. A fost licenţiat în Filosofie şi Drept, precum și doctor în știinţe economice şi politice, titlu obținut la Paris.
Era în plină ascensiune spirituală când a fost condamnat la închisoare, considerat ”criminal de război”, pentru participarea la guvernarea lui Antonescu, unde avusese funcţii în Ministerul de Finanţe. În contextul judecării ”criminalilor de război”, în 1946, Mircea Vulcănescu a fost dat afară din funcţia sa la Datoria Publică, arestat şi judecat ”pentru participare la guvernarea Antonescu şi pentru crime de război”, de ”subminare a economiei naţionale a Germaniei naziste, în interese de război”. Verdictul: opt ani de temniţă grea şi confiscarea averii.
A fost dus la Aiud, unde era atât de subnutrit, încât organismul său intrase într-o stare de slăbiciune generală. Soţia sa, Margareta, a făcut cerere să i se suplimenteze raţia de hrană, dar a fost refuzată. Scria acasă familiei sale formate din soţie şi trei fete: ”La început a fost mai greu. […] Am plâns, dar nu de necaz. Ci la gândul ce trist trebuie să fi fost Ghetsimani sau Golgota… Am rămas în sfârşit cu mine însumi… Am stat mult de vorbă cu mine despre evidenţă, despre mine, despre natură, despre Dumnezeu… M-am simţit tulburător de lucid, dar spăimântător de liber”.
Omul politic Ion Diaconescu, supravieţuitor al Aiudului, mărturisea în cartea ”Temniţa, destinul generaţiei noastre”: ”El, ca un adevărat dascăl de şcoală veche, se preocupa mult şi de aspectele morale ale convieţuirii noastre în temniţă”.
Ştefan J. Fay scrie în cartea sa, ”Sokrateion. Mărturie despre Mircea Vulcănescu”, apărută la Humanitas: ”Mircea era, se ştie, profund credincios. Pentru dânsul, religia cea dreaptă era ortodoxă. Dar la asta se adăuga o nuanţă în plus: religia ortodoxă română. Pentru el, între noţiunea de religie, ortodoxism şi românism era o corelaţie indestructibilă”.
Despre căldura sufletească a lui Vulcănescu mărturisea același Ştefan Fay. În temniţă era un om, Frăţescu, care avea veşnic mâinile reci, iar la muncă şi alergăturile prin curte, obligatorii, acesta se întorcea în celulă cu mâinile pline de sânge. Deşi nu ştia să croşeteze, Mircea s-a apucat să deşire nişte ciorapi de lână ca să înveţe în paşi inverşi cum ar trebui să împletească lâna şi, cu nişte andrele improvizate, i-a făcut bolnavului o pereche de mănuşi. Nu s-a ruşinat să fie bun.
În subterana de la Jilava, au fost duşi 5-6 deţinuţi într-o celulă fără paturi, fără tinetă. Printre aceştia, şi Mircea Vulcănescu. Au fost dezbrăcaţi la pielea goală şi lăsaţi acolo zile în şir. Era iarnă. La un moment dat, un tânăr cu TBC în ultima fază a fost gata să leşine. Vulcănescu s-a întins pe ciment şi i-a rugat pe ceilalţi să aşeze bolnavul pe spatele lui. Şi astfel l-a ţinut pe bolnav cât timp a dormit. Când s-au ridicat erau îngheţaţi amândoi, abia se mişcau, dar doi gardieni i-au snopit în bătaie. Aşa, patru zile la rând. Mircea a contractat şi el tuberculoză.
Aflând că poate muri în somn, a căpătat spaima că nu va fi conştient în clipa morţii şi ruga să fie păzit când doarme. Printre ultimele cuvinte înaintea morţii, Vulcănescu a spus colegilor de celulă: ”Să nu ne răzbunaţi!”, un echivalent al lui ”Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”. Avea 48 de ani, în anul 1952, când a plecat la Domnul.
Măriuca Vulcănescu, fiica lui, care a făcut și ea închisoare în acea vreme de prigoană, mărturisea într-un interviu: ”Ultima dată l-am văzut pe tata la proces. Și pe urmă în camionul din faţa Bisericii Domniţa Bălaşa. Era iarnă şi camionul descoperit, avea un palton de blană răpănoasă al bunicului meu, că nu prea-şi făcuse haine… Pentru mama făcuse casa, dar pentru el nimic. Îl văd în picioare, făcându-mi semn cu mâna. Asta a fost ultima dată când l-am văzut”.
Trupul lui Mircea Vulcănescu a fost îngropat în Râpa Robilor, fără cruce și fără să i se știe exact locul mormântului.
Cunoscătorii spun că Mircea Vulcănescu ar fi avut o operă filosofică impresionantă dacă nu ar fi murit în închisoare. Cu toate acestea, şi-a împlinit viaţa prin iubirea de aproapele în numele iubirii de Dumnezeu.
Citate din Mircea Vulcănescu:
”Creştinismul nu e un drum cu stâlpi pe care să scrie «la dreapta» sau «la stânga». Creştinismul e libertate lăuntrică, fără indicatoare vopsite.”
”Fără religie şi istoricitatea lui Iisus, lumea e un imens pustiu de sare şi cenuşă!”
”Puterile celor ce intră în acest apocalips sunt numărate. Nimic mai primejdios decât să intri în el naiv şi fără să ştii ce te aşteaptă.”
”Nu cred că se schimbă ispitele, se schimbă numai sensul lor.”
”Cea mai adâncă şi mai deplin creştinească reacţie în faţa vieţii moderne este lepădarea de ea.”
”Tot ce căpătăm de prin carți e un dar pe care l-am putea dărui altora. Fiecare citește câte ceva, fiecare gândește ceva. Toți ar putea dărui din ce au cetit, din ce au gândit dincolo de cercul restrâns de prieteni intimi. Și dar din dar se face raiul.”

Vezi arhiva rubricii Memor de Daniela Șontică